Noi şi Thasos-a patra zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că mica noastră colonie începe să dea semne de stabilizare. Tocmai acum, când mai avem puţin şi trebuie să plecăm... Oamenii şi-au format deja gusturile pe meniurile specifice, au început să se obişnuiască cu locurile şi, ceea ce este cel mai important, au devenit tot mai nemulţumiţi de alegerea făcută, fiind perfect conştienţă că nu ai ce face în Grecia cu cinci zile de concediu. Zece zile este un minim necesar, e concluzia unanimă la care au ajuns membrii grupului.
Este un rezultat la care noi, eu şi soţia, am ajuns ceva mai greu, în decursul anilor. Prima dată am mers şi noi, ca tot românul, cinci zile, la plecarea din Grecia gândindu-ne că şapte ar fi mai bine pentru sporirea bagajului de cunoştinţe. Următoarea vizită a fost de şapte zile, la sfârşitul concediului fiind ferm convinşi că cel mai bun concediu în Grecia este de zece zile. Vizita următoare exact atât a durat şi am plecat convinşi că pentru a înţelege ceva e nevoie de încă două zile la cele zece. A mai durat un an până am înţeles că doisprezece zile nu reprezintă un multiplu de şapte, aşa că am decis că vom sta paisprezece zile. Am ajuns să stăm paisprezece zile, insuficient, după părerea noastră, şi pentru vizitat şi pentru odihnă. Anul acesta am venit acum pentru o săptămână, iar peste o lună vom mai veni pentru încă alte două săptămâni. Probabil că, la anul, ne mutăm în Grecia...
Azi se anunţă o zi mai ciudată din punct de vedere meteorologic. Nişte nori ciudaţi stau atârnaţi de munţii din apropiere, iar orizontul e acoperit de un fel de pâclă.
- Αυτό το καιρός με τρελαίνει/Mă înnebuneşte vremea asta, îi spun cu obidă doamnei de la recepţie.
- După nori vine şi soare, mă linişteşte ea zâmbind, dovedind existenţa unor paralelisme culturale, cel puţin în privinţa zicătorilor.
Aşa stând lucrurile, decidem să consacrăm ziua plimbărilor. Ne suim în maşini şi o luăm spre sud, pe drumul de centură, până în Panaghia. Parcăm la intrarea în localitate, fecem o sesiune de fotografii având în fundal peisajul superb care se poate admira din acel punct şi purcedem spre interiorul Panaghiei. Primul drum este la mănăstire, pe care o vizităm în amănunt, prilej de a le prezenta prietenilor o relicvă cu adevărat istorică: steagul de cavaler cruciat al regelui Richard Inimă de Leu, datând din vremea primei cruciade. Cavaler de legendă, mare conducător militar, dar slab rege, cu acest steag ne este dat să rememorăm unul din personajele romanelor lui Walter Scott care acum ne apare cât se poate de real, atâta timp cât a avut un steag în mână. Nu cunosc împrejurările în care a ajuns aici, dar este păstrat într-o raclă de sticlă şi nu este permis fotografiatul. Prin ţesătura subţiată răzbat razele aceluiaşi soare care, în urmă cu peste opt sute de ani, lumina drumul cruciaţilor spre Ierusalim.
De la mănăstire plecăm spre o micuţă fabrică de ulei. Necunoscând amplasarea exactă în teritoriu a fabricii, intru într-un birou cu uşă la stradă, aparţinând unei agenţii imobiliare.
- Bună ziua, salut eu politicos. Sunteţi amabilă...
Fără o vorbă, dar zâmbind, o funcţionară îşi ridică brusc şi la fel de politicos braţul, indicându-mi un punct aflat la 187 grade sud-vest. Urmăresc direcţia şi văd chiar fabrica de ulei, lucru care mă face să ies din cameră râzând în hohote. Uleiul se fabrică chiar sub ochii vizitatorilor în hala din spate şi este vândut în magazinul aflat la stradă. Obţinut la rece şi curăţenia garantată sunt două din motivele care ne-au făcut să achiziţionăm cantităţi însemnate fără să clipim. Cu portbagajele pline de bidoane plecăm spre o altă mănăstire, aceea a Sf. Arhanghel Mihail. Iar în parcarea din faţa mănăstirii ne este dat să trăim o întâmplare care ne dovedeşte că bucureştenii nu se dezmint. Un cetăţean stă şi citeşte având uşa din dreapta larg deschisă, astfel încât mai ocupă un loc de parcare. Omul se arată surd şi insensibil la toate încercările de a parca ale lui Valentin, ceea ce mă face să intervin cât pot de politicos:
- Nu vă supăraţi, vreţi să închideţi dumneavoastră uşa aia sau vreţi să o închidem noi cu maşina?
Bosumflat, omul trânteşte uşa, Valentin reuşeşte să parcheze, mie îmi scade adrenalina şi toată lumea e mulţumită. Îmbrăcaţi în hainele de camuflaj primite la intrare, arătăm ca nişte recent eliberaţi din lagăr, ceea ce ne sporeşte veselia până la pragul la care suntem atenţionaţi. O sesiune bogată în fotografii încheie periplul nostru, predăm hainele vremelnic purtate şi plecăm spre noi zări.
Care se dovedesc a fi cele ale localităţii Limenaria. Găsim locuri de parcare pe lângă biserică şi coborâm spre faleză. Întrucât se înseninase între timp, ne gândim că nu ar strica o mică plimabre spre sau pe plajă. O nouă ţeapă se adaugă la cele existente, întrucât plaja este plină de buldozere. Găsim un local cuviincios şi ne oprim mai mult din cauza foametei care îi bântuie pe copii. Să nu mâncăm mult, pentru că vom mânca un berbec la proţap în Theologos este deviza noastră. Aşa că ne rezumăm la bouiourdi, saganaki sau tirosalata. Cu burţile oarecum liniştite, ne suim în maşini şi plecăm plin de avânt tineresc spre Theologos. Toţi salivăm abundent la gândul bunăciunii de berbec cu care ne vom delecta la destinaţie.
Cum se numeşte situaţia în care un grup de optsprezece persoane, adulţi şi copii, se aşteaptă să mănânce un berbec la proţap în Theologos şi găsesc localul închis şi părăsit? Ţeapă? Da, exact, încă o ţeapă, adăugată la cele deja acumulate. Nici urmă de viaţă, totul este pustiu, părăginit şi sunt semne clare că nu de azi, de ieri. Norocul nostru a fost că am apucat să mâncăm câte ceva în Limenaria. Adevărul este că în Theologos mai există un local unde se pot devora berbeci la proţap, local aflat peste drum de cel căutat de noi. Dar comportamentul obraznic manifestat de chelneri când l-am vizitat acum doi ani, a lăsat urme adânci şi de neşters. Ciudate mai sunt câteodată şi legile scrise sau nescrise ale comerţului... Iată, acum, după doi ani, optsprezece oameni preferă să rabde de foame din cauza experienţei neplăcute trăite de doar patru dintre ei, decât să intre în local.
Plecăm cu burţile ghiorăind şi salivând spre hotel şi fac greşeala, ca să nu zic eroarea, să anunţ doamnele grupului înainte de plecare:
- Ştiţi, vom trece pe lângă Iris Gold, cel mai mare magazin de bijuterii din partea asta a Europei.
Efectul spuselor mele nu s-a lăsat mult aşteptat, doamnele manifestând un interes ardent, mai puţin soţia mea care cunoştea preţurile de la vizitele anterioare.
- Eşti tare, îi spun lui Mihai în timp ce aşteptăm la maşini, ca nişte soferi bine instruiţi. Ţi-ai lăsat nevasta singură în magazin.
- Nicio problemă, îmi răspunde el rânjind sardonic. Cardul e la mine.
După vizita acesta, soldată totuşi şi cu achiziţii, plecăm cu pas hotărât spre Limenas, nu de alta, dar se lăsa seara, iar noi supravieţuiserăm doar cu câte un castronaş de bouiourdi sau saganaki. Ce efecte devastatoare poate avea foamea asupra unui grup de oameni civilizaţi şi cu rate la bănci vă puteţi da seama şi singuri dacă vă spun că nu am mai oprit la hotel, ci direct la Doukas.
Ne repezim sălbatici la mesele salvatoare şi, până să vină comenzile, dăm gata feliile de pâine din coşurile de pe mese. Multe s-au spus în această seară despre oamenii care îşi doresc să mănânce un berbec la proţap şi găsesc localul închis...
Seara s-a încheiat apoteotic, pe terasa piscinei hotelului, unde am ras toată berea pe care o mai aveam în stocuri.
Să auzim de bine!

24. Al doilea Thasos-poze

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!

O nouă zi, o nouă postare, o nouă serie de imagini care, spre să vă placă și să vă călăuzească în descoperirea Greciei.

Lăsăm în urmă Kavala și ne reîntoarcem în Thasos. În urma navei vedem siajul provocat de puternicele elice, siaj în care pescărușii găsesc diferite vietăți marine lovite de pale sau resturi alimentare aruncate de turiști. Atunci când se strâng mai mulți, formează un adevărat nor în jurul vasului.

Ajunși pe insulă vizităm mănăstirea Sf. Arhanghel Mihail, mănăstire așezată chiar pe marginea abruptă a munților, loc de unde se pot admira peisaje de vis. Mănăstirea se alflă în apropierea stațiunii Aliki, loc unde se pot admira și vestigii antice chiar lângă plajă.

Intrați în mănăstire suntem rugați să îmbăcăm haine cuviincioase, haine oferite chiar de gazde. Hainele sunt curate, după fiecare purtare fiind duse la spălat. Aceeași curățenie, ca pretutindeni de altfel, putem vedea și în mănăstire. În spatele tufelor din primul plan se află capela inițială de rugăciune, veche de când lumea și pământul...

În spate se află biserica, dar accesul turiștilor nu este permis dat fiind faptul că este o mănăstire activă, nu un simplu monument turistic.

Arcadele, bolțile și arborii din curtea mănăstirii formează unghiuri și imagini dintre cele mai interesante.

Marea biserică a mănăstirii domină ansamblul chiliilor maicilor.

Nu poți rămâne nepăsător în fața minunatelor peisaje care se deschid ochilor, de pe terasele mănăstirii.

Altă terasă, altă imagine de basm...

Reîntors pe aleile mănăsirii, mă simt atras de o fereastră oarbă devenită și ea loc de închinăciune.

Să auzim de bine!

 

 

 

 

 

 

11. Al doilea Thasos-A noua zi

Imagine preluat[ de pe vidu.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Probleme ivite la serviciu au determinat împuţinarea noastră numerică. Astfel, astăzi ne-au părăsit perechile Florin cu Ştefania şi Rodica cu Valentin, care au trebuit să revină în Bucureşti. Dar asta nu ne împiedică şi astăzi să derulăm un program de culturalizare în masă. Aşa că, terminăm de mâncat şi ne grupăm în maşini spre noi orizonturi. Prietenii şi colegii mei, oameni subţiri, încearcă să mă menajeze şi, sub diferite pretexte, mă păcălesc ca să nu conduc şi să fiu nevoit să merg în alte maşini. Adevărul este că, acum, cu saboţii cu care sunt încălţat ar fi chiar imprudent să conduc, nu de alta, dar risc să apăs două pedale odată...
Plecăm spre estul insulei cu intenţia declarată de a vizita mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail, de asemenea un loc încărcat de semnificaţii istorice, dacă ne gândim că acolo se păstrează un cui din Sfânta Cruce. Iar unii spun că prima bisericuţă din acel loc se pare că a fost construită pe locul unde a poposit Maria Magdalena după fuga ei din Palestina.
Trecem de plaja Paradise cu regret în suflet pentru că anul acesta nu am avut ocazia să o vizităm, trecem şi prin satul Panaghia unde vom reveni pe 15 august şi, din serpentină în serpentină, ajungem la mănăstire. Aici, ce să vezi? Mulţime de turişti şi maşini parcate. Iar acesta este doar începutul pentru că, dincolo de ziduri, foieşte lumea ca în Centrul Vechi sâmbăta seara. Dar bomboana pe tort ne este oferită chiar la intrarea în mănăstire care, fiind una de maici, impune o ţinută adecvată. Iar noi suntem îmbrăcaţi ca de plajă... Drept pentru care, organizatorii au postat la intrare un flăcău voinic care ne pune să ne îmbrăcăm accesoriile vestimentare lipsă sau de dimensiuni reduse. Eu mă trezesc cu o bluză gri, soţia cu o fustă gitane albastră şi largă cât un cearşaf de pat dublu, Daniela cu o fustă gri în dungi, ca o deţinută ş.a.m.d.
Amuzându-ne de noile înfăţişări, facem un tur al mănăstirii, ne închinăm la sfintele icoane şi facem o mulţime de poze. Lucrul nu ar trebui să vă surprindă pentru că lăcaşul este astfel amplasat încât oferă o imagine superbă asupra întregii zone, atât asupra muntelui, cât şi asupra mării. Vizita prin mănăstire ne relevă existenţa crizei mondiale chiar şi aici. La tava unde se aprind lumânări, o călugăriţă le strânge în vederea retopirii atunci când acestea au ars abia unul sau doi centimetri din lungime...
Complexul mănăstiresc este destul de mare, construit în trepte chiar pe marginea râpei şi de o curăţenie exemplară. Totul este şters, totul este vopsit proaspăt, totul străluceşte. Inclusiv micuţa chiţime care a fost biserica iniţială. La raionul de suveniruri măicuţele vorbesc şi socotesc foarte bine în limba engleză. În micuţa biserică unde se roagă lumea, o măicuţă veghează la păstrarea unei ţinute decente, a liniştii şi înţelegerii pentru cei care se roagă. Aşa că avem ocazia să vedem cum i se atrage atenţia unui tânăr pentru că a intrat cu şapca pe cap.
Deşi oferirea de accesorii vestimentare pentru vizitatorii îmbrăcaţi necorespunzător nu este ceva nou pentru noi, predarea respectivelor accesorii este, pentru că, odată scoase, sunt depuse la coşul de haine purtate şi duse la spălat, nicidecum repuse în circulaţie.
De la mănăstire plecăm cu gândul curat, românesc că, dacă tot suntem pe drum, să mergem să vedem fabrica de ulei de măsline de la Maries. Că deh, poate vom cumpăra şi noi un bidon, două de ulei. Şi plecăm noi nouă din Vaslui... Şi mergem, şi mergem, şi mergem iar până aproape am dat un ocol întregii insule, dar fără să găsim un singur drum sau indicator spre Maries. Culmea este că anul trecut văzusem drumul, dar acum parcă a intrat în pământ, ceea ce, între noi fie vorba, ar fi cam greu având în vedere solul pietros al insulei. Drept pentru care, dacă tot e vară, e cald şi nu am găsit unde este amplasat Maries, ce-ar fi să mergem la plajă? Şi ne oprim la plaja Nisteri, la o zvârlitură de băţ de hotel. Loc liniştit, loc cu verdeaţă, tocmai bun pentru nişte oameni care nu au găsit o fabrică de ulei de măsline. Ocupăm câteva şezlonguri, deschidem cutiile de bere rituale şi ne cufundăm în liniştea ambientală. Dar această linişte patriarhală este spulberată brusc de un strigăt cumplit:
- Ah!
Strigătul, scos în şoaptă, aparţine fiului lui Daniel şi a fost emis pentru că flăcăul a călcat pe o albină. Albina l-a înţepat, iar acum piciorul a devenit dureros, iar degetul înţepat roşu. În timp ce ne frământăm ce să facem, la orizont se profilează silueta unei ospătăriţe venite să ia comenzile în contul umbrelelor vremelnic utilizate. Printre altele, îi explic în engleză că, pe lângă sondele de frappe comandate, avem nevoie de puţină sare. Juna îşi exprimă uimirea legată de solicitarea noastră, aşa că îi repet în greceşte că avem nevoie de sare din cauza unei albine. Faţa copilei se luminează, iar juna dispare pentru câteva momente. Ca să reapară cu un tub în mână, tub ce conţine o alifie specială contra înţepăturilor de albine. Din partea restaurantului. Sau a hotelului. Nu contează. Contează doar gestul, care ne arată încă odată cum se face turismul. Iar copilul este ca nou şi nevătămat în cel mult cinci minute, spre bucuria tuturor, inclusiv a copilului care se gândea cum va merge la şcoală cu un picior mai umflat decât celălalt...
Ziua de plajă terminată nu ne rămâne decât să mâncăm, ceea ce vom face la Doukas şi să revenim la hotel. Pe durata mesei observ cu mare satisfacţie creşterea nivelului de maturitate a membrilor de sex masculin. Iar acest nivel crescut se observă cel mai bine la nivelul burţilor, semnificativ mai mari şi mai rotunde decât la venire.
Întoarcerea la hotel este prilej de mare bucurie pentru familia mea întrucât găsim uşa de la baie montată la locul ei şi două suluri de hârtie igienică în baie, ceea ce nu e mult dacă ne gândim că de patru zile nu mai primeserăm... Un Mithos rece şi buuun băut cât timp soţia îşi face duşul de noapte pecetluieşte această zi.
Să auzim de bine!

Reguli de respectat în timpul mesei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Lolita vine cu o propunere interesantă. Este ora 12.03 şi suntem la ştrand cu toată gaşca. Zice ea:
- Vreau să merg la mănăstire!
Pentru moment, niciunul din grupul nostru nu manifestă nicio reacţie. Ştim cu toţii că Lolita e o fată cuminte şi la locul ei, aşa că decizia ei nu ne miră. Ne gândim că părinţii ei vor fi deosebit de bucuroşi auzind aceste vorbe, mai ales dacă ne gândim că tatăl ei îşi doreşte să o vadă odată şi odată doctoriţă cu cabinet propriu.
Dănuţ continuă să trosnească seminţe şi să arunce cojile pe picioarele mele, Mirciulică îşi aranjează slipul pregătindu-se să intre în bazin, iar Mihăiţă tocmai termină cea de a patra pungă de floricele din ultimele opt minute. Indiferenţa noastră o irită pe Lolita, aşa că simte nevoia să insiste:
- Mâine, ce ziceţi? În loc să venim să stăm aici tolăniţi ca nişte şalăi, haideţi până sus, la mănăstire.
Dezamăgirea se citeşte pe feţele noastre. Aşa, deci? Intenţia ei mireană nu o privea personal, era pur şi simplu dorinţa de a merge într-o mică excursie. Ne uităm unii la alţii incapabili de a lua o hotărâre. Mirciulică mai face un pas spre bazin, eu mă aşez pe spate pe prosop, Mihăiţă mai desface o pungă de floricele. Singur Dănuţ dă oarece semne de luciditate, dacă ne luăm după faptul că a rămas cu mâna în aer, între punga de seminţe şi gura din dotare. Lolita îl vede şi plusează:
- Ei, ce zici, Dănuţ? Aşa-i că eşti de acord?
- Are un vierme, răspunde Dănuţ uitându-se atent la sămânţa dintre degetele lui. Nici în seminţe nu mai poţi avea încredere în zilele noastre!
Copila pură şi nevinovată cunoscută sub numele de Lolita dă semne de exasperare.
- Dar haideţi, bre, ziceţi ceva! Mihăiţă, să ştii că nu-ţi mai cumpăr floricele!
Lovitura, deşi nemiloasă, se dovedeşte de efect.
- Da, haideţi să mergem! decide el în numele nostru, ridicându-se brusc.
Ca o mică paranteză, trebuie să vă spun că Mihăiţă are cu peste cincisprezece kilograme mai mult decât oricare din noi, ceea ce face să aibă un cuvânt greu de spus în cadrul colectivului nostru. În acest calcul nu intră Mirciulică pentru că pe el îl cântărim cu cântarul farmaceutic.
- Gata, rămânem înţeleşi, continuă el privindu-ne de sus pentru că noi suntem întinşi pe prosoape, mâine la ora nouă ne întâlnim în faţa muzeului şi urcăm la mănăstire. Echipaţi şi cu proviziile completate le zi, ca să nu aud discuţii.
A doua zi, la ora H suntem strânşi ciopor la locul de întâlnire. Cu genţi şi rucsacuri pline cu pături, carbohidraţi din belşug şi termosuri cu vitamine liposolubile. Ca un gest de bunăvoinţă, Lolita a adus cărţile de joc şi tablele, lucru care îl face pe Dănuţ să o privească cu ochi strălucitori. O luăm uşor, cu menajamente pe drumul de costişă ce duce la mănăstire. Nu trebuie să forţăm având în vedere că necesarul nostru energetic a fost acoperit doar parţial de micul dejun. E vară, e cald şi transpiraţia ne curge şiroaie pe spate şi pe piept. Aşa căldură nu am mai pomenit de mult. Ajungem într-un târziu la destinaţie, obosiţi morţi de atâta urcat şi cu termosurile goale. Facem o haltă de zece minute pentru recuperare, prilej de a arunca o privire la un anunţ cât toate zilele postat chiar lângă noi. Anunţ care spune cât se poate de clar că femeile nu au voie în pantaloni scurţi în incinta mănăstirii!
Eu mă uit la Lolita, Dănuţ se uită la Lolita, Mirciulică se uită la Lolita, până şi Iuda de Mihăiţă care ne-a vândut pentru o pungă de floricele se uită la Lolita. Înroşindu-se vizibil, Lolita îşi dă seama că toţi ne uităm la picioarele ei. Bronzate, lungi şi drepte, acestea ies la iveală cât se poate de vizibil din nişte pantalonaşi nu mai laţi de o palmă. Doborâţi de rezultat, ne aşezăm fără o vorbă care pe unde putem. Lovitura e dură chiar şi pentru un bărbat călit ca mine, cu armata făcută la infanterie. Ştergându-ne de transpiraţie, ne uităm tâmpi unul la altul, întrebându-ne din priviri ce să facem.
- Eu zic să ne aşezăm să mâncăm ceva, vine Mihăiţă cu o propunere constructivă. Sângele circulând mai intens ne va stimula activitatea cerebrală, completează el sub privirile noastre năuce.
Uşuraţi de realismul soluţiei, ne repezim la bagaje, căutând din ochi un loc propice de campare. Observ la vreo cincizeci de metri de poarta mănăstirii un stejar cu o coroană cât toate zilele, mai ceva ca stejarul din Borzeşti. Le indic azimutul şi ajunşi sub el ne întindem păturile şi începem să despachetăm proviziile pe tăcute. Suntem încă sub efectul necazului produs de picioarele Lolitei, deşi e vizibil că biata fată se simte jenată de posesia respectivelor picioare pe care nu ştie cum să le mai ascundă.
În timp ce clefăim şi molfăim produsele agro-alimentare etalate cu nonşalanţă pe pături, atmosfera începe să se mai destindă şi apar primele schimburi de impresii de călătorie. Mirciulică, pe care vigilenţa l-a caracterizat întotdeauna, vine cu o observaţie deplasată:
- Fraţilor, ia uitaţi ce s-a întunecat! Mamă, vine o furtună, nu glumă!
Ne ridicăm involuntar privirile spre cer şi nu avem altceva de făcut decât să-i dăm dreptate. Cerul s-a întunecat brusc şi un vânt rebel a început să şuiere. Lolita pune buza să plângă:
- Ih, ih, ştiu ce gândiţi... Eu sunt de vină pentru că, dacă veneam fără pantaloni scurţi, eram acum în interiorul mănăstirii...ih, ih...
Ca un adevărat gentleman ce este, Dănuţ simte nevoia să pună lucrurile la punct:
- Mami, nicio clipă să nu-ţi treacă prin cap că ne-ar fi fost mai bine dacă veneai FĂRĂ pantaloni!
Dăm cu toţii din cap a aprobare matură şi înţeleaptă, conştienţi de adevărul spuselor. Consider că e momentul să o liniştesc şi eu cumva pe biata fiinţă:
- Lolita, pantalonii tăi nu au nicio legătură cu plăcerea excursiei, spun eu molfăind o roşie. Ne simţim minunat şi ne vom simţi la fel, chiar dacă rămânem afară. Să mă trăsnească dacă mint!
BRUUUM! BADABUUUM!
Şi s-a făcut întuneric. Pentru mine. Încerc să deschid ochii care mă ustură, dar toate mă dor îngrozitor. Capul mă doare, oasele mă dor, pielea mă ustură şi ea, iar eu abia mă pot mişca. Cu greu mă ridic într-un cot gâfâind. Nu recunosc nimic din jurul meu. Prietenii mei au dispărut, la fel ca şi bunătăţile agro-alimentare de pe pătură. Gemând şi icnind, simţind că-mi ies ochii din găvane, reuşesc să mă ridic în poziţie bipedă şi să mă uit în jur. Văd în stânga mea, la o oarecare distanţă bătrânul stejar care fumegă. O creangă groasă cât un trunchi de om e ruptă şi atârnă cu un capăt spre pământ. Mă aflu la mai bine de zece metri de poziţia avută înaintea trăsnetului. În timp ce mă deplasez cu greu spre bătrânul copac, văd cu stupoare cum prietenii mei încep să apară unul câte unul de prin tufişurile vicinale. Care în picioare, care în patru labe. Încet, încet, reuşim să ne regrupăm în jurul păturii întinse în formaţie completă. Produsele agro-alimentare în care ne pusesem toate speranţele sunt împrăştiate la mare distanţă şi se dovedesc de nefolosit. Ploaia începe şi pe noi curg şiroaie de neoprit. Stăm în cerc privindu-ne feţele buhăite de şoc fără să putem să mai spunem ceva. Într-un târziu Mihăiţă, care recuperase mai rapid, mi se adresează:
- Şi tu nu poţi mânca fără să vorbeşti în timpul mesei?
Să auzim de bine!