Prietenul la han se cunoaşte

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E începutul verii. Mă aflu cu Mirciulică, un bun prieten, prin zona Pieţei Unirii. Rătăcim fără rost prin câteva magazine, ne mai uităm la câteva vitrine, mai întoarcem ochii după vreo maşină bengoasă. Mirciulică îşi lăsase maşina undeva prin spatele Hanului lui Manuc şi ne îndreptăm spre parcare. Eram aproape ajunşi când, îmi amintesc de Costel, un bun prieten care era chelner la Han şi cu care nu mă mai văzusem de mai mulţi ani. Aşa că nu preget să îi propun lui Mirciulică o raită prin stabiliment, lucru pe care el îl acceptă cu vădită plăcere.

Intrăm prin poarta principală în curte, cu gândul de a ne stabili un sediu fix pe o durată determinată. Cum ne lungim noi gâturile prin curte, iată că îl văd pe Costel rezemat de balustrada de la etaj şi trăgând vârtos dintr-o ţigară. Lucru total nepermis de Regulamentul de Ordine Interioară. Mai mult, deşi îl privesc insistent, individul nu dă semne să mă recunoască. Îl avertizez pe Mirciulică să îşi ia o mină cât mai serioasă şi urcăm scările. Costel continuă să tragă la tutun. Ne apropiem de el la câţiva paşi, scot din portmoneu o legitimaţie de la clubul sportiv unde eram înscris şi, fluturând-o repede, fără ca el să apuce să vadă mare lucru, îi spun scurt şi cu voce gravă:

- Suntem de la Poliţia economică. Dorim să vorbim cu şeful de sală.

Efectul a fost surprinzător. Omul încearcă disperat să-şi ascundă ţigara la spate, în buzunar, mâinile încep să-i tremure şi ne invită cu glas răguşit:

- Vă rog, poftiţi în sală! Luaţi un loc! Cu ce să vă servesc până vine?

- Pe noi nu ne iei cu chestii din astea, îi răspund la fel de grav şi fără să mă mişc. Te-am rugat să chemi şeful de sală.

- Da, sigur, răspunde el cu voce răguşită. Îmi cer scuze, îl chem imediat.

Şi vedem cum o ia din loc direct cu a doua ca să-şi aducă şeful. Văzând că omul a muşcat din plin momeala, consider că ne-am distrat destul şi strig în urma lui:

- Băi, Costele, sunt eu, ce naiba? Nu mă recunoşti?

Omul frânează brusc, se întoarce, mă priveşte atent câteva minute bune, după care exclamă venind cu braţele deschise spre mine:

- Băi omule, bată-te să te bată, mi-ai făcut-o! Să mor dacă te-am recunoscut.

Bucuroşi de revedere ne îmbrăţişăm, fac prezentările şi ne aşezăm la una din mese ca să depănăm ceva amintiri. După câteva minute bune de discuţii, Costel ne întreabă:

- Măi fraţilor, stăm şi vorbim de atâta timp de ni s-a uscat gura. Am un vin vechi în magazie, ce n-aţi pomenit. Nu bem şi noi un pahar? Fac cinste, sunteţi invitaţii mei.

Cădem de acord în unanimitate că un vin vechi şi bun nu dăunează sănătăţii, aşa că omul se duce să-l aducă.

Între timp, eu şi Mirciulică ne dăm coate amuzaţi atât de poanta făcută, cât şi de rezultatul ei. Costel vine fuguţa cu o sticlă pântecoasă foarte închisă la culoare, ne pune în pahare şi ne aminteşte că e păcat să stricăm cu sifon un vin atât de bun. Mirciulică are o atitudine mai rezervată faţă de băutură, având în vedere calitatea lui de şofer. Continuăm să vorbim şi să depănăm impresii sau amintiri, timp în care sticla se goleşte.

Ţârrrrr, ţârrrr! Îmi dau seama că e telefonul. Cu greu deschid ochii suficient ca să văd că sunt întins îmbrăcat în patul meu de acasă. Ce e cu mine? Cum am ajuns aici? încep să îmi pun nişte întrebări primordiale. Ridic receptorul şi răspund un “alo” chinuit şi dogit.

- Ce faci, mai trăieşti? aud vocea lui Mirciulică. Băi, ştii ce greu eşti? O oră m-am chinuit cu Costel să te suim în maşină şi apoi, în patul tău. După trei pahare ai căzut fulgerat. Ţi-a făcut-o Costel!

Să auzim de bine!

Insula morunului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem pe litoralul însorit al Mării Negre pentru câteva zile de binemeritată odihnă după zilele de concediu. Am ales staţiunea Neptun nu atât din considerente de confort, cât din considerente geografice, dacă mă pot exprima astfel. După părerea mea, dintre toate staţiunile de pe litoral Neptun este staţiunea unde ai cel mai mult de mers de la hotel la plajă, indiferent de amplasamentul hotelului.
Mai avem vreo două zile de zăcut pe plajă (pentru că altceva nu ai ce face) şi chiar asta facem. Stăm întinşi cât e ziua de lungă şi privim melancolici marea. Mai un val, mai o echipă de salvamari agitaţi că se îneacă vreun meltean şi trece ziua. Scufundări nu am de ce să fac pentru că apa e tulbure şi fundul pustiu, cu barca nu am unde merge pentru că tot litoralul e o plajă continuă fără stânci sau grote, mai mult de două beri pe plajă nu mă lasă soţia să beau, iar îngheţata se topeşte până ajung cu ea pe prosop. Dar, de odihnit, putem spune că ne odihnim.
Aşa cum stau tolănit şi număr minutele până voi ataca o nouă porţie de mici cu muştar şi ardei iute alături de o halbă de bere rece, aud un glas bărbătesc venind de sus:
- Saluuut! Ce mă bucur că vă văd!
Deschid ochii şi văd deasupra mea, aplecat în modul cel mai cordial, chipul bunului meu prieten Costel. Ne ridicăm ambii (adică eu şi soţia) brusc şi plini de voioşie şi trecem la pupăturile şi îmbrăţişările duble. Zic duble pentru că lângă Costel a apărut şi Ildiko, unguroaica de nevastă-sa. Nu ne-am mai văzut de ceva timp, aşa că fetele se aşează imediat pe prosop şi încep să sporovăiască între ele. Noi, ca nişte bărbaţi serioşi, considerăm că discuţia trebuie purtată într-un mediu propice, aşa că ne proţăpim pe scaunele unei terase cu câte o bere rece în faţă. Avem multe să ne spunem, sunt vreo doi ani de când nu ne-am mai văzut, amândoi ne sunt deosebit de dragi, iar Costel vine cu o propunere:
- Uite cum e situaţia. Noi plecăm mâine că ni se gată biletul. Dar ce ai zice să ne întâlnim deseară la un local şi să avem o seară plăcută?
Mă gândesc la faptul că ei locuiesc în Cluj, iar acolo, deşi este un oraş pe care îl iubesc, am ajuns mai rar în ultimul timp. Aşa că accept cu cea mai mare plăcere.
- Ştii ce? zice Costel. Am văzut un local care mi s-a părut acceptabil pe insulă. Ţi-ar plăcea?
- Sunt mort după localuri aflate pe insule, îi răspund râzând.
Se termină berea, se termină şi ziua de plajă, iar fetele noastre continuă să sporovăiască între ele. Ne despărţim cu greu şi ne retragem spre hoteluri, urmând ca la orele 21 să ne întâlnim pentru a ataca localul.
Punctuali (mai ales Costel) şi eleganţi (mai ales Ildiko) apar şi prietenii noştri. Ne îndreptăm spre local şi, în timp ce ne apropiem, observ cu coada ochiului un număr de maşini de salvare parcate pe dreapta, chiar în apropierea intrării în local. „Curios loc pentru o staţie de salvare”, mă gândesc eu fugitiv, după care revin la problemele serii.
Luăm loc, în mod neaşteptat chelnerul le ţine scaunele doamnelor, iar noi cerem meniul. Deşi toţi cei prezenţi cunoaştem bine câteva limbi străine, niciunul din noi nu înţelege o iotă din ce e scris. Atât din cauza denumirilor, cât şi din cauza caracterelor folosite. Cu chiu cu vai Costel reuşeşte să distingă cuvântul „morun” într-unul din meniuri. Din priviri cădem de acord că ar putea fi ceva bun aşa că, la sosirea chelnerului comandăm patru porţii.
- Şi un vin alb, completez eu ca un bun cunoscător al dorinţei morunului de a înota în vin alb.
Vine morunul, vine şi vinul, mai vine un vin, discuţiile sunt tot mai vesele şi mai animate, ce mai tura-vura, ne simţim bine, ne distrăm şi timpul trece. Vine momentul când trebuie să părăsim incinta pentru că ei sunt veniţi cu trenul şi trebuie să se scoale devreme.
Fiind mai cu aplomb, eu sunt cel care cere nota de plată. Trec câteva momente în care noi continuăm să râdem şi iată, vine chelnerul cu nota. O iau din farfurioară, o citesc şi fără să pot rosti o vorbă i-o dau soţiei.
Au mai rămas doar trei persoane care mai râd. Soţia o citeşte aşa cum citeşti un bilet de autobuz şi i-o pasează lui Costel.
Au mai rămas două persoane care râd. Costel se uită pe ea, se mai uită odată pe ea şi i-o dă fără o vorbă lui Ildiko.
Nu mai râde nicio persoană pentru că Ildiko nu e nebună să râdă de una singură. Ea citeşte nota, ne priveşte pe rând pe fiecare şi mi-o pasează scurt prin dreapta. O preiau, o mai citesc odată şi întreb cu glas pierit:
- Şi eu ce să fac cu ea?
Fără o vorbă, toţi începem să ne căutăm prin portmoneuri şi prin buzunare în timp ce chelnerul aşteaptă respectuos lângă noi.
- Bine că am luat deja biletele la tren, spune Costel gâfâind de atâta căutat.
- Sunteţi fericiţi. Noi mai avem două zile de stat, spun eu transpirat de căutatul prin buzunare.
- Vă trimitem noi bani DACĂ ajungem acasă, vine Ildiko şoptit cu o sugestie interesantă.
- Ildiko, te iubim, îi şoptim eu şi soţia la unison, scoţând ultimele monezi pe masă.
Reuşim să strângem pe masă o grămăjoară semnificativă de bani, îi numărăm şi vedem că mai lipsesc vreo doi lei.
- Vă dau eu cinci şi nu mai îmi daţi bacşiş, se oferă chelnerul rânjind amabil.
Cădem de acord cu propunerea lui, ne ridicăm clătinându-ne din cauza şocului şi ne îndreptăm fără o vorbă spre ieşire. Simt că am nevoie de aer, de mult aer aşa că, imediat ce reuşesc să ies, mă opresc în faţa restaurantului şi încep să trag adânc aer în piept sprijinit de parapetul podeţului care ne leagă de malul lacului.
- Acum îmi explic de ce sunt parcate maşinile astea de salvare tocmai aici, aud vocea răguşită a lui Costel, speriat de ideea unei tentative de sinucidere prin înec din partea mea.
Să auzim de bine!