Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dănuţ este ciuca miştourilor noastre. Adică, ale grupului din care face parte şi el. Băiatul este încă marcat de o perioadă neagră din viaţa lui, perioadă pe parcursul căreia fusese poreclit cu numele ignobil de Zgârci. După un tratament aplicat cu profesionalism de grupul nostru, zgârcenia îi trecuse, dar nu şi rănile lăsate. Singura soluţie legală pentru ieşirea din marasm era cunoştinţa unei fete. Deşi este ajuns la o vârstă înaintată (se apropia vertiginos de 20 ani), băiatul nu avusese ceea ce se poate numi o prietenă. Problema este destul de delicată, aşa că am hotărât că e mai bine să-l lăsăm ca să o rezolve cu propriile puteri. Vine şi ziua în care, bucuros, ne anunţă că o prietenă de-a unei colege a acceptat, doar pe baza unei fotografii alb/negru, să se întâlnească cu el. Este seară, destul de târziu, iar noi aşteptăm nerăbdători ca să vină să ne prezinte rezultatul. Pe la orele 23.37 apare şi Dănuţ în uşă. Cam bleguţ. Cu ochii trişti. Ce s-o mai lungesc, supărat de-a binelea. Îl invităm să ia loc în mijlocul nostru şi cu feţe grave îi solicităm o expunere cât mai detaliată a ultimelor evenimente.
- Fraţilor, n-a mers! Sunt zdrobit.
- Cum aşa? sărim noi oripilaţi. Ce mama naibii s-a întâmplat? Hai, dă-i drumul şi povesteşte-ne.
- Ne-am întâlnit la ora 19.30 la ceas, la Universitate, îşi începe el relatarea.
- Băi, da’ ştiu că ai imaginaţie, nu glumă, îl întrerupe unul din noi.
- Gura! se răsteşte un altul. Nu-l mai întrerupeţi! Nu vedeţi că omul suferă?
Dănuţ îşi continuă expozeul.
- Ne-am plimbat puţin pe la magazine, după care am introdus-o într-o cofetărie, se exprimă el ceva mai puţin elegant.
Marius dă semne că ar vrea să-l corecteze, dar îi facem semn să se potolească. Dănuţ continuă:
- Am stat acolo ce am stat, după care am mers la cinema la Patria.
- Ce film rula? sare fără rost Mihai cu o întrebare.
Lui Mihai îi facem un semn elocvent că e diliu şi lui Dănuţ să continue:
- Filmu’ bun, ce să zic, continuă el. Mai ales muzica. Nici nu ştiu când s-a terminat.
- Cum adică, intervine iar Mihai, tu te-ai UITAT la film tot timpu’ ăsta?
- Cum adică? Se miră inocent Dănuţ. Pentru ce naiba am luat bilete la cinema? Nu ca să văd un film?
Ne privim în tăcere. Dănuţ dă semne evidente de arierare mentală. E posibil să i se refuze internarea, chiar în regim de urgenţă. Îi facem semne liniştitoare ca să-şi continue povestea.
- De la cinema am mers puţin de mână şi am intrat în Cişmigiu. Cred că era trecut de opt.
Răsuflăm uşuraţi. Nu este totul pierdut. Se pare că va fi suficientă o doză de Aspirină. Aşa că îl ajutăm să continue:
- Perfect, perfect. Şi acolo, în Cişmigiu, acolo cum a fost?
- Nu ştiu, măi, chiar nu ştiu ce s-a întâmplat continuă el abătut la culme. Ne-am aşezat pe o bancă, am luat-o de mână (aici toţi schimbăm priviri aprobatoare şi zâmbete sardonice) şi am început să vorbim. Brusc, după vreo 15 minute, o văd că se ridică şi, fără să spună o vorbă, pleacă.
- Ce mama naibii i-ai spus? Ai jignit-o cu ceva, ai fost măgar cum te ştim? îl chestionăm noi cu ochii măriţi.
- Nu, măi, cum să fiu? Am vrut doar să discut cu ea fazele de gol de la meciurile de duminică din campionat. Iar ea s-a supărat ca o fraieră şi a plecat.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!