miercuri, 9 octombrie 2013

Doamna şi domnul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În mod absolut involuntar, în colectivul nostru de tineri s-au strecurat şi două persoane mai vârstnice. Este vorba de un domn şi o doamnă. Domnul Condescu, căci de el este vorba, este un tip solid, înalt, îmbrăcat permanent la costum şi cu o fiică stundentă în anul doi la nu ştiu ce facultate. Cu siguranţă el are peste 60 de ani. Este de fapt o relictă, întrucât a fost şeful colectivului până la numirea celui pe care îl avem acum. Foarte sobru, distins, aş îndrăzni să spun mai mult distant, tipul nu prea e agreat cel puţin din cauza costumului cu care vine îmbrăcat şi vara. Biroul lui este amplasat oarecum chiar în mijlocul încăperii, lângă fereastră. Doamna Damian, căci despre ea este vorba, are o vârstă apropiată de a lui, are părul alb, umblă îmbrăcată permanent cu o jachetă grena, fumează de rupe, are şi ea o fată studentă prin anul doi la una din facultăţile din Bucureşti şi are amplasat biroul faţă în faţă cu al domnului Condescu. Una din îndatoririle din fişa de post a doamnei este aceea de a-i face cafeaua domnului imediat ce acesta intră pe uşă.
Nicuşor, colegul nostru înzestrat pe lângă o barbă deosebită şi cu un spirit de observaţie deosebit, observă ceva interesant:
- Vere, zice el (dintr-un spirit de colegialitate deschisă, toţi acceptăm să ne adresăm unul altuia cu apelativul de “văr”) într-o dimineaţă, am văzut cum îi face cafeaua.
Nu e nevoie de precizări suplimentare pentru că toţi înţelegem la cine se referă atunci când spune “îi”.
- Cum, vere? ne manifestăm noi curiozitatea.
- Fiţi atenţi: ea (şi ştim la cine se referă) pune la plecare ibricul pe raftul cel mai de jos al biroului, fără să-l acopere. A doua zi, vine şi pune altă cafea peste zaţul rămas din ziua trecută! Iar pe raftul aflat deasupra ibricului cel nespălat, stă scrumiera cea necurăţată de scrum şi mucuri! Iar el (ştim la cine se referă) bea mixtura ucigaşă!
Deşi tineri şi fără experienţă, suntem tulburaţi. Este odios! Ne este clar că femeia vrea să îl ucidă. Îl rugăm pe Nicuşor să înceteze cu amănuntele pentru că niciunul nu mâncasem de prânz. Situaţia este atât de dramatică încât, deşi facem o şedinţă scurtă cu ocazia mesei de prânz, nu găsim nicio soluţie. Până la urmă, Costică vine cu o propunere:
- Dacă, din pură şi accidentală întâmplare, cineva se loveşte de biroul ei şi biroul se scutură, ceea ce face ca scrumul din scrumieră să cadă în ibric? A doua zi, ea va face cafeaua în zaţul cel poluat. Ei, ce ziceţi? Omul observă, se ridică, o gâtuie pe madam şi totul se termină cu bine.
Medităm câteva clipe până ia cuvântul Lucica:
- Toate bune şi frumoase, dar ce facem cu cadavrul?
Intervenţia ei generează discuţii aprinse: unii zic să îl lăsăm acolo că tot nu face nimic toată ziua şi nu se va observa, alţii propun ca să se ofere cineva să-l ducă acasă, iar alţii consideră că va rămâne vie. Fiind în majoritate, acceptăm varianta lor. Tot Lucica este eroina care se oferă să se împiedice de birou. Gestul ei merită toată lauda pentru că se poate alege cu o vânătaie. Nu a reuşit din prima zi, dar în a doua a avut un succes deplin. A treia zi aşteptăm urmările. Vine doamna, vine domnul, se salută foarte respectuoşi, iau loc la birourile din dotare şi doamna se apucă de făcut cafeaua. Şi o face exact peste zatul amestecat cu scrum! Omul îşi bea cafeaua lent, iar în timpul ăsta mai lucrează câte ceva. Timpul trece şi nimic nu se întâmplă. Suntem atât de tensionaţi încât lucrăm cu 46,32% sub capacitatea noastră uzuală. În ziua următoare, aceeaşi tortură şi aceleaşi efecte lipsă. Începem să ne îndoim că se va petrece ceva elocvent pe parcursul vieţii noastre.
Trec vreo două săptămâni şi ne trezim că Nicuşor ne invită la o bere. Chestia e stranie pentru că ştim bine că nevastă-sa nu-i dă bani nici cât să bea el una singură. Acceptăm din curiozitate. Printre cârnăciori olteneşti şi halbe, Nicuşor trânteşte bomba:
- Ştiţi ce am mai observat? Că madam îşi ţine un picior între picioarele lui!
Aproape că picăm pe spate de uimire. Barba îi dă un aer deosebit de seriozitate lui Nicuşor, aşa că nu are rost să-l punem să se jure. Ehe, lucrurile se schimbă grav de tot. Suntem tineri, glumim, facem bancuri, unele chiar mai decoltate, dar nu minţim şi nu înşelăm. Ne cunoaştem familiile între noi şi ni le respectăm. Dar ca nişte babalâci cu copii de vârsta noastră să se dedea la aşa ceva, nu acceptăm. Instantaneu se constituie echipa de intervenţie şi se întocmeşte planul de măsuri cu sarcini, termene de execuţie şi persoane responsabile. Şi ocazia nu întârzie să apară. Nicuşor, cel cu barbă şi spirit de observaţie, prinde momentul optim: ea a făcut cafeaua, s-au aşezat la birou iar el o savurează în timp ce cucoana îşi descalţă un picior şi îl pune pe sub birou, pe scaunul lui, exact între picioare. În acel moment, într-o sincronizare perfectă, eu intru năvalnic în birou, cu o faţă cât mai speriată şi îi spun:
- Domnu’ Condescu, acum, în momentul ăsta directorul a zis să vă prezentaţi la el! Urgent de tot!
În aceeaşi fracţiune de secundă, sună telefonul, Lucica răspunde şi vine cu o faţă speriată lângă cucoană:
- Doamnă, de la secretariatul ministrului! Acum, în momentul ăsta!
Sub emoţia unor asemenea solicitări, cei doi uită de intimitatea lor şi dau să se ridice brusc. Ceea ce s-ar fi putut întâmpla de minune dacă madama ar fi avut un picior mai puţin. Adică, exact cel aflat între picioarele lui Condescu! Avântul îi face aproape să se răstoarne. Ea se aşează din nou şi încearcă să-şi tragă piciorul, în timp ce el se ridică. Nu reuşeşte şi el e nevoit să se reaşeze. Inerţia îşi spune cuvântul şi ea aproape că se răstoarnă cu un picior încălţat şi cu celălalt desculţ, fluturând prin aer. Aplecat peste birou, cu mâinile între picioare, el lasă să-i scape câteva confidenţe edificatorii:
- Stai, ce faci? Îmi rupi pantalonii!
A fost suficient ca, în două luni, ambii să se retragă la pensie.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!