vineri, 14 iunie 2013

Graba strică treaba

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Naşterea este o bucurie. Naşterea este o minune. Naşterea este o bucurie şi o minune totodată, atât de mare încât o confundăm cu nemurirea.
Trecem foarte bucuroşi şi grăbiţi prin copilărie cu dorinţa mărturisită de a fi oameni mari. Bucuroşi că ne-am născut zicem Lasă, când voi fi eu mare... Sunt vorbe pe care le-am spus sau auzit fiecare din noi. Ne grăbim spre adolescenţă cu convingerea că ni se deschid astfel porţile unei lumi mai bogate, o lume fără oprelişti şi obligaţii. Cine a auzit ca un adolescent să fie certat că nu şi-a mâncat orezul cu lapte? Ah, să scap cât mai repede de impuneri, să fiu major, să iau deciziile singur şi să nu mai dau socoteală sunt dorinţe care ne bântuie împingându-ne grăbiţi din culcuşul părintesc ocrotitor şi lipsit de griji pe care încă nu le cunoaştem şi nici nu le bănuim. Ajungem grăbiţi într-o adolescenţă pe care o vom derula la fel de grăbiţi, fără regret pentru anii pe care îi lăsăm în urmă, dar bucuroşi pentru cei pe care îi câştigăm. Suntem bucuroşi că am scăpat de marea problemă a purtatului pălăriuţelor sau a pantalonilor scurţi, grăbiţi să ajungem odată adolescenţi.
Suntem atât de grăbiţi încât nu observăm că nu mai purtăm botoşei, că vocile sau pilozitatea ni s-au schimbat, suntem atât de grăbiţi încât nici nu observăm că începem să judecăm, să emitem raţionamente şi să avem păreri. Mai repede, tot mai repede spre maturitate! Ce e aia adolescent? Un copil mai mare! Nu, eu vreau să fiu adult, să am putere, să dispun de viaţa mea! Ah, să scap odată de profesori şi de examene, să scap de aşa probleme îngrozitoare cu lecţiile... Graba ne mână de la spate spre o maturitate ale cărei rosturi şi obligaţii încă nu le cunoaştem, spre responsabilităţi la care nici nu am visat şi nici nu ni le-am dorit.
Ne grăbim, ne grăbim tot timpul nemulţumiţi de viaţa pe care o trăim în fiecare moment, viaţă care ni se dă doar odată şi care nu se mai întoarce. Ne grăbim, uitând că fiecare pas cu care ne depărtăm de copilărie ne apropie în aceeaşi măsură de bătrâneţea cea dizgraţioasă. Graba ne urmăreşte în tot şi în toate. Grăbiţi plecăm spre facultate uitând să ne oprim lângă un pom care abia a înflorit, ne grăbim tot timpul şi în orice facem. Mai repede, tot mai repede! Suntem nemulţumiţi că trebuie să parcurgem un drum în trei ore când am putea să o facem în doar două, suntem grăbiţi să ajungem tot mai repede acolo unde ne mână nevoile sau interesele, suntem atât de grăbiţi încât uităm că vom ajunge acolo oricum, că nu câştigăm niciun moment de odihnă ci, din contră, ne motivăm pentru o nouă plecare grăbită.
Grăbiţi plecăm în concediu şi tot grăbiţi ne întoarcem uitând că acele momente şi acele imagini sunt unice şi nu se vor mai întoarce. Văd trecând vijelios maşini pe lângă mine pe drumul spre casă. Maşini conduse de şoferi grăbiţi care se grăbesc să termine un concediu sau o vacanţă pe care şi le-au dorit cu ardoare lungi perioade de timp, iar acum se grăbesc să scape de ele cât mai repede. Mai repede, tot mai repede! O grabă nefirească ne domină toate acţiunile, o grabă spre probleme mai mari, mai grele, mai apăsătoare. Marile probleme ale copilăriei, de care vrem să scăpăm cât mai repede sunt nimic faţă de cele ale adolescenţei, iar acestea, la rândul lor, sunt o blândă joacă de copil pe lângă problemele adultului intrat în viaţă.
Ne grăbim cu noi şi cu ceilalţi, încercând să facem cât mai multe lucruri a căror inutilitate o vom descoperi abia peste ani. Ne grăbim să iubim, ne grăbim să urâm, ne grăbim să mâncăm şi ne grăbim să ne îmbolnăvim. Ne grăbim să ne căsătorim şi la fel de mult ne grăbim să divorţăm. Privim totul prin prisma grabei şi a crizei de timp, nimic nu ne mai bucură temeinic, am devenit superficiali şi indiferenţi. Ura sau iubirea nu mai au semnificaţii în această grabă permanentă. Graba este criteriul nostru valoric suprem.
Graba ne face să nu observăm că am ajuns bătrâni, că viaţa a trecut pe lângă noi la fel de grăbită. Acum ne grăbim să prindem pensia, nesătui de atâta alergat şi atâta grabă. Nici nu am observat când ne-au crescut copiii sau nepoţii, nu am observat ridurile care ne-au apărut pe faţă sau petele pe mâini (les fleurs de tombeau...), nu observăm că suntem mai slabi şi mai lipsiţi de vlagă, tot graba este cea care ne face să uităm că nu am fost aşa întotdeauna. Regretele încep să ne cuprindă pentru momentele pierdute sau de care nu am ştiut să ne bucurăm din cauza aceluiaşi zor de a trece mai repede prin viaţă. Acum înţelegem că germenul morţii este în orice fiinţă născută.
Suntem grăbiţi, atât de grăbiţi încât abia bătrâni fiind înţelegem că ne-am grăbit viaţa spre a o muri.
Să auzim de bine!

Un comentariu:

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!