vineri, 7 iunie 2013

Justeţea justiţiei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa după cum spuneam în postarea de ieri, consider că adevărata justiţie există doar în măsura în care se sprijină pe probe, pe dovezi cât mai reale şi mai pertinente. Interceptările telefonice îşi au şi ele rostul lor, dar nu pot fi altceva decât dovezi colaterale, ajutătoare şi nicidecum nu pot constitui baza unor acuzaţii.
Diseară mergem să spargem banca poate fi un îndemn sau promisiune de a sparge o bancă comercială dar, la fel de bine, poate fi acelaşi îndemn sau promisiune de a merge la un cazinou cu dorinţa de a câştiga, şi asta nu cred că poate constitui baza unui dosar penal. Dar o convorbire telefonică (indiferent de conţinutul ei) efectuată de la un telefon al unei bănci în timp ce banca era supusă unui jaf poate constitui o dovadă că persoana respectivă se afla în acel loc şi în acel moment.
Cu atât mai mult este şubrezit actul de justiţie atunci când în rechizitoriu sau, mai grav, în hotărârea instanţei, acuzaţiile nu sunt probate de fapte, ci se fac presupuneri. Se poate presupune... E de presupus că... sunt afirmaţii care nu au ce căuta în formularea deciziei unei instanţe. Pur şi simplu pentru că se introduce arbitrariul, caz în care şi acuzatul poate formula, la rândul lui, diferite presupuneri...
Oarbă sau surdă, indiferent de deficienţele senzoriale avute, justiţia are două mari roluri: acela de afla adevărul şi acela de a aplica pedepsa corectă. Un adevăr parţial sau fals poate conduce nu numai la aplicarea unei pedepse incorecte, dar şi la stabilirea eronată a vinovatului. Aidoma medicinei, justiţia nu poate merge pe bâjbâite. Ea trebuie să opereze cu instumente foarte precise şi curate pa baza unui diagnostic real. Se pare că bolnavul suferă de ficat, este operat de ficat dar el suferea de plămâni. Vi se pare hilar? Mie nu, mai ales când e vorba de vieţile unor oameni.
La fel de adevărat este faptul că justiţia nu se poate privatiza. Ea a fost şi va rămâne o componentă a statului, pentru protecţia societăţii în ansamblul ei. Că de aia se spune că nimeni nu e mai presus de lege... Această trăsătură specifică face ca societatea, prin reprezentantul ei cel mai de seamă, statul, să fie prezentă în actul de justiţie prin instituţia procuraturii.
Aici apare adevărata problemă a justiţiei româneşti originale. Tributară şi ea anilor de comunism, perioadă în care statul însemna totul, constituindu-se ca o entitate distinctă, separată de populaţia care îl constituia, instituţia procuraturii, ca reprezentantă a intereselor statului, a căpătat şi ea puteri şi abilităţi neobişnuite. Să ne reamintim doar momentele de tristă amintire în care un cetăţean era chemat la procuratură doar ca să dea o declaraţie şi revenea acasă după zece ani bolnav de tuberculoză.
Dar asta e istorie acum. Ce a rămas acum, după douăzeci şi patru de ani, este puterea. Sau, mai corect spus, cele două părţi, acuzarea şi apărarea nu sunt egale în faţa judecătorului. Părerea mea...
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!