Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Şi, chiar dacă nu e oarbă, aşa ar trebui să fie. Desigur, după cum bine ştim cu toţii, adagiul se referă la faptul că, prin cecitatea de care dă dovadă, justiţia nu calcă în străchini, ci este imparţială.
În acest caz, o justiţie oarbă asigură nu numai un tratament echitabil pentru toate părţile împlicate, dar şi o soluţie dacă nu la fel de echitabilă, cel puţin cât se poate de legală. De aceea, în multe din reprezentările artistice, Justiţia este prezentată drept o femeie majestuoasă legată la ochi.
Dar niciodată nu am cunoştinţă să se fi făcut referire şi la alte simţuri ale Justiţiei, cum ar fi auzul, de exemplu. A văzut cineva vreodată o reprezentare a Justiţiei cu un telefon celular la ureche? Sau cu căşti intraauriculare? Ferească Dumnezeu! Şi totuşi...
Jurnalele de ştiri nu fac niciun secret din divulgarea şi difuzarea unor întregi pasaje din convorbirile unor acuzaţi, deşi acest lucru nu ar trebui permis de aceeaşi justiţie de care vorbeam la început din motivul pur şi simplu că o acţiune de-a ei este în desfăşurare.
Nu am nicio pregătire juridică, dar în neştiinţa mea în care plutesc de ani buni, consideram că un hoţ este acea persoană pe care am prins-o că fură, conform zicalei hoţul neprins e negustor cinstit. Nu am crezut niciodată că pot spune despre un om că e hoţ dacă nu l-am văzut sau prins cu mâna în buzunarul care nu trebuia. Adică, prins asupra faptului. Sau, şi mai precis, pe baza unor dovezi reale şi temeinice. Pentru că altfel, intrăm în domeniul fabulaţiilor. Câţi dintre noi nu am fost acuzaţi la telefon, de exemplu, mai în glumă, mai în serios, că suntem hoţi sau criminali? Hoţule! Mi-ai furat inima! Sau: Hoţule, vrei să mă păcăleşti şi să-mi faci o surpriză. Sau: Nevastă! De ce mi-ai făcut pacheţelul pentru serviciu aşa de mare? Vrei să mă omori? Sau: M-ai sufocat cu sărutările tale... Şi multe alte exemple.
Ehe, credem noi că aceste vorbe sunt doar glume pentru că, dacă justiţia română te ascultă, poţi considera că ai făcut deja rost de 30 de zile de zdup. Pe ce motiv? Simplu: telefonul ţi-a fost ascultat, iar în registrare (făcută publică cât mai curând) reiese clar acuzaţia de hoţie. Sau de crimă. Gata! La zdup cu tine doar pe baza unei convorbiri telefonice. Convorbire în care oricine spune vrute şi nevrute şi care, ca orice convorbire, nu înseamnă altceva decât vorbe. Ce dovezi, ce probe, ce anchetă? Nimic! E de ajuns că Maricica ţi-a declarat la telefon hoţule, te-am văzut eu cum te uitai la Rodica şi eşti deja îmbrăcat în costum reiat. Că nu ai furat nimic, că nu ai fost prins cu mâna în niciun buzunar, că nu există nicio probă concretă care să ateste furtul nu contează, eşti hoţ. Eşti hoţ nu pentru că ai furat, ci pentru că ai vorbit.
Astfel putem observa cu uşurinţă un alt aspect care se relevă. Acela că niciodată nu ştii dacă eşti sau nu ascultat. În aceeaşi neştiinţă de care vă vorbeam la început, credeam că, în extremis, atunci când se impune ascultarea unui telefon, această acţiune are loc numai după ce justiţia a deschis un dosar pe numele tău. Sunt suspect că fac trafic cu frunze de ţelină? Perfect, pe baza acuzaţiilor formulate în dosar mi se pune telefonul sub urmărire. Dar justiţia română, care e oarbă, dar nu e surdă, pune căruţa înaintea cailor: întâi îţi este ascultat telefonul, iar apoi, pe baza spuselor la receptor ţi se întocmeşte un dosar. Pentru ca lucrurile să fie clare, te trezeşti chemat chiar dacă nu eşti parte în dosar, ci ţi s-a pomenit numele. Mamă, ce voce obosită ai! Parcă eşti Bin Laden. Gata! Bin Laden se trezeşte citat în instanţa românească pentru complicitate. Iar tu acuzat pentru apartenenţă la o organizaţie teroristă. Şi de aici încolo, să te ţii... Efectele obţinute sunt multiple şi diverse: o stare de nelinişte care te cuprinde la nivelul individual atunci când vorbeşti la telefon, o stare de teroare la nivelul societăţii care trăieşte cu teama că poate fi ridicat oricine, oricând pentru orice vorbă rostită vreodată la telefon şi o stare emoţională foarte asemănătoare cu cea a anilor‚`50-`60 foarte dragă unora mai melancolici. Sunt curios dacă oamenii în haine lungi din piele vor începe să apară la uşile oamenilor tot în miez de noapte, aşa cum se întâmpla în acele vremuri glorioase...
Domnule Ponta, prin votul ei, populaţia ţării v-a dăruit nişte puteri uriaşe. Atât de uriaşe încât aţi fi putut face ca justiţia să fie şi surdă, nu doar oarbă. Adică dreaptă.
Să auzim de bine!
Şi, chiar dacă nu e oarbă, aşa ar trebui să fie. Desigur, după cum bine ştim cu toţii, adagiul se referă la faptul că, prin cecitatea de care dă dovadă, justiţia nu calcă în străchini, ci este imparţială.
În acest caz, o justiţie oarbă asigură nu numai un tratament echitabil pentru toate părţile împlicate, dar şi o soluţie dacă nu la fel de echitabilă, cel puţin cât se poate de legală. De aceea, în multe din reprezentările artistice, Justiţia este prezentată drept o femeie majestuoasă legată la ochi.
Dar niciodată nu am cunoştinţă să se fi făcut referire şi la alte simţuri ale Justiţiei, cum ar fi auzul, de exemplu. A văzut cineva vreodată o reprezentare a Justiţiei cu un telefon celular la ureche? Sau cu căşti intraauriculare? Ferească Dumnezeu! Şi totuşi...
Jurnalele de ştiri nu fac niciun secret din divulgarea şi difuzarea unor întregi pasaje din convorbirile unor acuzaţi, deşi acest lucru nu ar trebui permis de aceeaşi justiţie de care vorbeam la început din motivul pur şi simplu că o acţiune de-a ei este în desfăşurare.
Nu am nicio pregătire juridică, dar în neştiinţa mea în care plutesc de ani buni, consideram că un hoţ este acea persoană pe care am prins-o că fură, conform zicalei hoţul neprins e negustor cinstit. Nu am crezut niciodată că pot spune despre un om că e hoţ dacă nu l-am văzut sau prins cu mâna în buzunarul care nu trebuia. Adică, prins asupra faptului. Sau, şi mai precis, pe baza unor dovezi reale şi temeinice. Pentru că altfel, intrăm în domeniul fabulaţiilor. Câţi dintre noi nu am fost acuzaţi la telefon, de exemplu, mai în glumă, mai în serios, că suntem hoţi sau criminali? Hoţule! Mi-ai furat inima! Sau: Hoţule, vrei să mă păcăleşti şi să-mi faci o surpriză. Sau: Nevastă! De ce mi-ai făcut pacheţelul pentru serviciu aşa de mare? Vrei să mă omori? Sau: M-ai sufocat cu sărutările tale... Şi multe alte exemple.
Ehe, credem noi că aceste vorbe sunt doar glume pentru că, dacă justiţia română te ascultă, poţi considera că ai făcut deja rost de 30 de zile de zdup. Pe ce motiv? Simplu: telefonul ţi-a fost ascultat, iar în registrare (făcută publică cât mai curând) reiese clar acuzaţia de hoţie. Sau de crimă. Gata! La zdup cu tine doar pe baza unei convorbiri telefonice. Convorbire în care oricine spune vrute şi nevrute şi care, ca orice convorbire, nu înseamnă altceva decât vorbe. Ce dovezi, ce probe, ce anchetă? Nimic! E de ajuns că Maricica ţi-a declarat la telefon hoţule, te-am văzut eu cum te uitai la Rodica şi eşti deja îmbrăcat în costum reiat. Că nu ai furat nimic, că nu ai fost prins cu mâna în niciun buzunar, că nu există nicio probă concretă care să ateste furtul nu contează, eşti hoţ. Eşti hoţ nu pentru că ai furat, ci pentru că ai vorbit.
Astfel putem observa cu uşurinţă un alt aspect care se relevă. Acela că niciodată nu ştii dacă eşti sau nu ascultat. În aceeaşi neştiinţă de care vă vorbeam la început, credeam că, în extremis, atunci când se impune ascultarea unui telefon, această acţiune are loc numai după ce justiţia a deschis un dosar pe numele tău. Sunt suspect că fac trafic cu frunze de ţelină? Perfect, pe baza acuzaţiilor formulate în dosar mi se pune telefonul sub urmărire. Dar justiţia română, care e oarbă, dar nu e surdă, pune căruţa înaintea cailor: întâi îţi este ascultat telefonul, iar apoi, pe baza spuselor la receptor ţi se întocmeşte un dosar. Pentru ca lucrurile să fie clare, te trezeşti chemat chiar dacă nu eşti parte în dosar, ci ţi s-a pomenit numele. Mamă, ce voce obosită ai! Parcă eşti Bin Laden. Gata! Bin Laden se trezeşte citat în instanţa românească pentru complicitate. Iar tu acuzat pentru apartenenţă la o organizaţie teroristă. Şi de aici încolo, să te ţii... Efectele obţinute sunt multiple şi diverse: o stare de nelinişte care te cuprinde la nivelul individual atunci când vorbeşti la telefon, o stare de teroare la nivelul societăţii care trăieşte cu teama că poate fi ridicat oricine, oricând pentru orice vorbă rostită vreodată la telefon şi o stare emoţională foarte asemănătoare cu cea a anilor‚`50-`60 foarte dragă unora mai melancolici. Sunt curios dacă oamenii în haine lungi din piele vor începe să apară la uşile oamenilor tot în miez de noapte, aşa cum se întâmpla în acele vremuri glorioase...
Domnule Ponta, prin votul ei, populaţia ţării v-a dăruit nişte puteri uriaşe. Atât de uriaşe încât aţi fi putut face ca justiţia să fie şi surdă, nu doar oarbă. Adică dreaptă.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!