Accidentul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Faptul că nu suport motocicletele şi nici motocicliştii vă este deja cunoscut. Motocicletele pentru simplul şi banalul faspt că s-au dovedit, pentru români, instrumentul cel mai eficace de sinucidere sau omor. Iar motocicliştii pentru că, în loc să-şi dovedească abilităţile şi bărbăţia în poligoane sau concursuri, nu ştiu altceva decât să pârâie cu sadism motoarele după miezul nopţii, cu dorinţa perversă de a stârni alarmele maşinilor aflate în letargie. Ăştia bărbaţi, asta bărbăţie! Dar asta nu mă împiedică niciun moment să mă gândesc la ei ca la oameni, ca la semenii mei.
Mă aflu în plin program matinal, dar nu mă pot opri să nu trag cu ochiul la ecranul televizorului. Care tocmai îmi oferă o ştire. Un motociclist a fost ucis ca urmare a faptului că s-a ciocnit cu o maşină care ieşea dintr-o curte. Maşina unui fotbalist, condusă de un prieten al acestuia.
Ştirea e cumplită, pentru că e vorba de o viaţă. De viaţa stinsă a unui om. La fel şi imaginile. Dar nu pentru mult timp, pentru că şoferul autoturismului consideră că trebuie să transforme evenimentul în ceva grotesc. Şi reuşeşte asta spunând cu aplomb:
-Motociclistul venea cu viteză foarte mare pe stradă. Nici nu se vede vreo urmă de frânare, venea foarte repede. Am martori...
În stilul nostru aşa zis balcanic, şoferul încearcă să sugereze că, de fapt, vina o poartă motociclistul care rula cu o viteză nesimţită pe şosea, şi nu el care nu dăduse prioritate. Printr-un silogism pe care încearcă să ni-l impună, şoferul vrea să ne facă să credem că, dacă motociclistul ar fi rulat mai încet, nu ar fi murit pentru că apuca să frâneze atunci când el a ieşit din curte fără să se asigure. Altfel spus, mortul e de vină. El nu poate fi de vină, din moment ce, ca prieten de fotbalist care iese dintr-o curte cu o maşină bengoasă, nu e obligat să dea prioritate, el e singur pe şosea.
Celor care nu au permis de conducere sau au uitat prevederile Codului rutier, îmi fac datoria să le reamintesc faptul că şoferul era cel care trebuia să oprească şi să se asigure, NU motociclistul.
Motociclistul putea merge şi cu un milion de kilometri pe oră pe şosea, dreptul era de partea lui. Punct.
Să auzim de bine!
P.S. De fapt, vorbele sunt inutile, pentru că şoferul va primi, la fel ca mulţi alţii, o pedeapsă cu suspendare, adică nimic. Iar asta nu îl va învia pe bietul motociclist care nu şi-a imaginat niciodată că va fi vinovat de propria-i moarte pentru că prietenul unui fotbalist va ieşi dintr-o curte fără să dea prioritate.


Povestea unui şofer de autobuz

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mai zilele trecute, televiziunile de ştiri ne făceau cunoscută o comună din România în care oamenii, gospodari de felul lor, au reuşit să-şi construiască cu bani proprii o şosea de centură. Construită după cele mai noi standarde, semnalizată şi marcată, cu canalizare şi indicatoare, şoseaua era prilej de mare mândrie locală. Mândrie care a ţinut doar o zi pentru că, peste noapte, au fost furate capacele de la canale. Ştirea nu mă miră de loc pentru că, doar cu o zi în urmă ne fuseseră prezentaţi nişte hoţi de cabluri electrice de la CFR, iar cu două zile în urmă, alţi hoţi de şine de cale ferată, iar cu trei zile în urmă alţi hoţi de... şi aşa mai departe, o culme fiind atinsă de furtul unei fiole de vaccin chiar în momentul când doctorul Streinu-Cercel îl prezenta publicului!
Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar astăzi m-am sculat mai devreme decât de obicei. Mirat şi zguduit de o asemenea performanţă, intru în ciclul matinal zilnic în acelaşi ritm, ceea ce face să ajung în staţia de autobuz la fel de devreme. Dispus ca azi să abordez viaţa într-un mod mai leneş, mă sui în autobuz (pe care îl iau de la capăt) şi ocup un loc în poziţia şezut pe scaun cu dorinţa neexprimată de a profita să mai citesc ceva în timpul rămas până la plecare.
Scot tableta din rucsăcel, o deschid la romanul început, dar liniştea mea e de scurtă durată pentru că şoferul autobuzului mă vede că sunt singur în cabina pasagerilor, se vede că e singur în cabina şoferului şi decide, vorba regelui Ludovic al XIII-lea, să ne plicitsim împreună. Aşa că vine în cabina pasagerilor şi deschide o conversaţie cu subsemnatul. Sunt un individ sociabil şi comunicativ, iar omul se dovedeşte un vorbitor cu bun simţ şi cu iubire de limba română, aşa că particip la conversaţie cu toată atenţia.
Încet încet, ajungem la mici confidenţe profesionale sau sociale. Între altele, şoferul îmi face cunoscut că a fost timp de 17 ani şofer pe autocar şi a văzut aproape toată Europa, lucru care e de bănuit din cunoştinţele etalate şi langaj. După un schimb reciproc avanatjos de impresii de călătorie de prin diversele ţări colindate, noul meu prieten îşi declară dezamăgirea.
- De ce sunteţi dezamăgit? Ce v-a dezamăgit? vine întrebarea mea firească.
- Sunt dezamăgit de români. De români sunt foarte dezamăgit, domnul meu, îmi spune omul oftând.
- Cum aşa? Care a motivul? continui eu interogatoriul.
- Am transportat autobuze pline cu cele mai felurite categorii de oameni. Că plecam din Hamburg sau din Lisabona nu avea importanţă. Întotdeauna plecam cu întârziere pentru că românii furau din hotel tot ce le venea înaintea ochilor.
- Ei, nici aşa. Nu cred că toţi furau.
- Ce vorbiţi? Am dus un autocar plin cu doctori în Germania, la un congres. La plecare, unul n-a fost să nu fure ceva sau să nu uite să plătească, începând cu minibarul din cameră.
Şi, dând din cap supărat, omul s-a retras în cabina lui fără o vorbă, deşi timp mai aveam de sporovăit.
Să auzim de bine!