Cu ceva timp în urmă am postat un articol legat de minciunile debitate la foc continuu de domnul Boc. Ca să vă introduc în atmosfera de lucru, vă rog să vă reamintiţi doar de minciuna prin care punea măsurile aberante luate de el, în gura unui laureat al premiului Nobel, laureat care a venit chiar a doua zi cu precizarea că el nici nu a spus şi nici nu a gândit aşa ceva vreodată. Orice om condus de o judecată normală s-ar fi aşteptat ca, a doua zi după o asemenea ripostă, domnul Boc să plece şi să se ascundă într-o peşteră din Munţii Apuseni.
Nu a fost să fie aşa, ceea ce a făcut ca, în urmă cu doar câteva zile să îl auzim cum declara, cu tonul ritos care îl prinde atât de bine, că suntem în al patrulea trimestru consecutiv de creştere economică. Haideţi ca să vedem cum confirmă viaţa vorbele dânsului.
Primul caz. Mă întorc cu soţia de la cumpărăturile de sezon. Pe una dintre aleile din spatele blocului în care locuiesc, se află o mică dugheană în care se vând articole de îmbrăcăminte. Trecând pe lângă ea, soţia mă invită ca să aruncăm o privire în prăvălie. Nu sunt adeptul cumpărăturilor făcute din dughene, dar de data asta chiar ochesc un pulover de-a dreptul reuşit. În timp ce soţia îi făcea ultimele verificări de rutină, văd că vânzătoarea (care este şi patroana prăvăliei) scoate un carnet de sub tejghea şi începe să noteze.
- Acesta este noul registru de casă? încerc eu o glumă.
- Nu! îmi răspunde ea privindu-mă mirat. Vă notez în carneţel.
- Dar pentru ce? o întreb uimit de-a dreptul.
- Păi, cum pentru ce? Ca să ştiu când şi cât îmi veţi plăti.
Ultima ei afirmaţie declanşează un dialog ale cărui concluzii sunt că, pentru a supravieţui, femeia s-a decis ca să nu mai vândă cu plata pe loc, ci pe carneţel, în mai multe rate, la pensie sau la salariu. Asta pentru că, dacă în anii trecuţi vindea peste douăzeci de pulovere în fiecare zi din ajunul sărbătoriulor, acum a vândut o bluză în două zile!
Al doilea caz. Mă îndrept spre casă pe unul din trotoarele atât de specifice cartierelor bucureştene prin îngustimea lor. În faţa mea merge ceva mai încet o pereche formată dintr-un domn în vârstă (probabil bunicul) şi o copiliţă de câţiva anişori (probabil nepoţica). Sunt nevoit astfel să parcurg o oarecare distanţă în spatele lor, prilej de a auzi (la fel de forţat de împrejurări) următoarea conversaţie chiar în momentul când perechea trece pe lângă o tonetă:
- Buni, te rog să mai îmi iei o bombonicăăă! Te rog muuult! spune nepoţica privindu-l cu speranţă.
- Nu se poate, scumpa mea. Deja azi am cheltuit cincizeci de bani în plus pe bomboane!
Al treilea caz. La colţul blocului în care locuiesc şi-a amplasat toneta un vecin. Deverul nu e mare şi e datorat în speţă beţivilor care îşi fac veacul în parcarea blocului şi copiiilor care se aprovizionează în orele de pauză la şcoală. În restul timpului, mai un croissant, mai un borcan de pastă de tomate, mai o sticlă de suc sau de ulei.
Ca un rezultat direct şi concret al sticlelor cu băuturi vândute este stiva cu lăzi în care acestea sunt aşezate şi manipulate la închiderea programului. Ani de zile, momentul începerii odihnei nocturne mi-a fost asociat cu zgomotul produs de manevarerea respectivelor navete cu sticle goale.
De un an şi mai bine, zgomotul s-a tot redus, până la dispariție, semn clar şi indubitabil al lipsei de conţinut a navetelor. Fenomenul m-a intrigat, aşa că m-am adresat direct vecinului patron:
- Ia spune, nea, ce se întâmplă? Nu te mai aud zdrăngănind navetele cu sticle goale noaptea la unsprezece.
- Ce să se întâmple? îmi răspunde omul cu năduf. Nu mai cumpără lumea nimic. În anii trecuţi, de sărbători, veneau şi cumpărau berea cu navetele. Acum, cumpără câte o sticlă sau două.
Acestea au fost, dragii mei, ultimele efecte ale creşterii economice observate de mine. Poate că voi aveţi prilejul ca să observaţi mai multe şi mai semnificative…
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!