luni, 14 septembrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A treia zi în Amfipoli şi Nea Peramos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Concediile sunt făcute pentru odihnă, spun înţelepţii feng-shui, alături de alte recomandări înţelepte, cum ar fi să nu ţinem frigiderul lângă aragaz sau să nu lăsăm capacul ridicat la wc. Aşa că, nu pregetăm în pat niciun minut peste ora şapte şi jumătate. Azi suntem în a treia zi de concediu şi avem un program încărcat: trebuie să mergem să admirăm Leul de la Amfipoli şi să vedem Nea Peramos, anticul Anaktoroupolis.
Dată fiind noutatea locaţiei, plecăm ghidaţi benevol de GPS-uri, amplasamentul fiind undeva, în apropiere de Kavala. Leul este unul dintre obiectivele din zonă care m-au atras mai de mult, nu numai datorită măreţiei, ci şi datorită istoricului său incomplet elucidat.
Parcurgem porţiunea de autostradă respectând restricţiile care nu se mai termină şi ajungem la breteaua care ne îndrumă spre Amfipoli. Nu durează mult până dăm de un alt indicator cât se poate de clar, care ne indică drumul spre celebrul Leu. Din acest moment, se pare că intrăm într-o zonă crepusculară, pentru că, GPS-ul ne tot indică drumul spre Leu, dar de văzut, nu-l mai vedem. Ajunşi într-un punct care ni se pare semnificativ de depărtat de Leu, decidem să întoarcem. După un timp, oresc în dreptul unei gospodării şi întreb în engleză o gospodină paşnică dacă ştie drumul spre Leu:
- Cum să nu? Vă întoarceţi şi mergeţi drept înainte.
Ca să fiu sigur, repet întrebarea în greacă, spre uimirea gospodinei. Acelaşi răspuns clar: drept înainte (όλο ευθεία/olo eftheia).
Şi aşa facem. Întoarcem şi mergem drept înainte până ajungem în dreptul unei bifurcaţii. De aici în colo, sintagma “drept înainte” devine o opţiune proprie. Decidem că “drept înainte” înseamnă să o luăm la dreapta, dar după câtva timp, ne dăm seama că se consumă benzina de pomană. Ne întoarcem la bifurcaţie şi pornim spre stânga. Şi iarăşi parcurgem o mulţime de kilometri fără rost. Sătui de atâtea rătăciri, ne hotărâm să abandonăm căutarea şi să ne vedem de restul programului.
Tocmai atunci, o aud pe soţie făcându-ne atenţi:
- Acolo, după copacii ăia, am impresia că am văzut Leul!
Oprim şi virăm spre direcţia indicată. Şi iată Leul în toată măreţia lui. Descoperit de nişte soldaţi în timpul Primului Război Mondial, Leul are o poziţie şi un amplasament care mi se par ciudate. Un monument de o asemenea măreţie nu se punea aşa, pur şi simplu la o margine de drum. De obicei, statuile cu lei străjuiesc o incintă sau o construcţie. Iar orientarea lor nu este una aleatorie; fie în spate, fie în faţă, ei ar trebui să indice un obiectiv. Ori, acest leu este aşezat singuratic, la o margine de drum. Ceva nu e în regulă şi, probabil, viitorul ne rezervă surprize. Personal, îmi este greu să nu cred că există o legătură între Leu şi recentul descoperit mormânt al lui Alexandru cel Mare, deşi acesta se află la vreo cinci kilometri de Leu.
Ne despărţim cu greu de uriaşa statuie, de o frumuseţe incredibilă nu numai pentru epoca în care se presupune că a fost ridicată, ci chiar pentru vremurile moderne. Din orice unghi este privit, leul degajă o forţă şi o vitalitate impresionante. Este puternic, este vigilent, este dominant. Niciun moment nu ai senzaţia că eşti în faţa unei statui inerte, bătută de ani. Oricât talent nativ va fi avut sculptorul, îmi este greu să cred că nu a fost “cizelat” într-o şcoală. Dacă acesta a fost elevul, cum erau profesorii, cine i-a învăţat pe ei şi când, în acele vremuri când noi presupunem că omenirea abia mijea ochii?
De aici, tot conform indicaţiilor GPS-urilor, ne îndreptăm spre ceea ce am ales de pe hartă că ar fi fost mormântul uriaş (peste patru sute de metri în circumferinţă) al lui Alexandru cel Mare. Şi ajungem pe un drum de ţară, care se sfârşeşte în curtea gospodăriei unui localnic nevinovat.
Nu se mai poate, am rătăcit deja prea mult, aşa că renunţăm la orice căutare şi pornim spre hotel. Frumosul Leu şi marele Alexandru sunt subiectele noastre care ne captivează atenţia pe parcurs. La un moment dat, în toiul unei discuţii aprinse, îl aud pe prietenul meu că spune:
- Parcă ASTA nu era când am venit.
ASTA se dovedeşte a fi un punct de taxare pe autostradă, punct de care niciunul nu ne aminteam să-l fi văzut la venire. Plătim şi ne continuăm drumul, reluând discuţia şi nedând prea multă atenţie faptului. După un timp, îmi aud soţia întrerupănd discuţia cu un comentariu ciudat, în timp ce ne arată parbrizul:
- Ce e cu clădirile ALEA? Parcă nu avem aşa ceva pe lângă noi.
Cu adevărat, în zare se văd grupuri de clădiri mari, cu un vădit aspect industrial, care se apropie vertiginos. Mă uit la prietenul meu, el se uită la mine şi amândoi la ceasuri. Da, aşa e, la ora asta ar fi trebuit să fim de mult la hotel. Mirarea noastră este rapid spulberată de un indicator, care ne informează că am intrat în Salonic!
Dumnezeule! Duşi de discuţie, nu am observat nici că ne-am abătut din drum şi nici că am mers mult prea departe. Reuşim să întoarcem la o primă intersecţie şi luăm drumul înapoi. Prilej de a observa cum ne îndreptăm spre furtună. O furtună mare, puternică şi cât se poate de reală, care întunecă cerul şi zările. Curând începe şi ploaia, o ploaie grea, cu spume, care ne obligă să mergem la pas, dar care nu mă împiedică să fotografiez un curcubeu de toată frumuseţea. Şi, pentru că tot ne fâţâim pe autostradă, ca noi nimeni, decidem să nu mai oprim în Stavros şi să mergem în Nea Peramos.
Şi în Nea Peramos, anticul Anaktoroupolis observăm aceeaşi tramă stradală, în careuri, şi găsim un loc de parcare la umbră, tocmai bun să atacăm plaja. Ne ocupăm fotoliile încă uimiţi de cât de distraţi am putut fi. În dreapta noastră, în capătul de sud al plajei, pe o colină, se pot zări ruinele fortului bizantin şi şantierul arheologic deschis.
Nea Peramos datează din antichitate, cam din vremea lui Filip al II-lea. Fortul de pe colină a fost construit în plină epocă bizantină, pe la mijlocul secolului al IX-lea, iar localitatea se pare că a fost fondată de colonişti din Thasos, ceea ce îmi confirmă părerea, formată după vizitarea Thasos-ului, că insula a avut parte de o viaţă incredibil de bogată şi de puternică în antichitate. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, Anaktoroupolis a fost sediul piratului Alexios din Vithinia, şi nu e de mirare pentru că, în acele vremuri, pirateria era o meserie bine definită în nomenclatorul de meserii al epocii. Acum, Nea Peramos serveşte ca punct şi bază de aprovizionare pentru insula Thasos.
Admirăm fortul, facem poze cu duiumul şi mă opresc câteva momente în faţa unei cruci bizantine lucrată din cărămizi încadrate de un arc, pe înălţimea unui zid. Locul este atât de încărcat de istorie, încât o simt cum vibrează în aer. Soldaţi cu tunici roşii alergau pe aceste ziduri, scoţând strigăte de luptă, bombarde trăgeau prin creneluri, bucătarii fierbeau cazane de mâncare pentru soldaţi, totul fremăta, totul era viaţă, totul era mişcare. Şi acei oameni, care acum nu mai sunt nici măcar fum, iubeau sau urau, sufereau de boli sau din dragoste, îşi făceau planuri, erau vanitoşi sau resemnaţi, toţi erau la fel ca noi, cei de acum. Existau la fel ca noi şi au dispărut, la fel cum o vom face şi noi.
În momentul când ni se aduc comenzile făcute în contul şezlongurilor ocupate, observăm ceva interesant: berea ne este adusă în nişte pocaluri de o jumătate de litru, făcute din plastic, cu pereţi dubli. Între pereţi se află un gel care, după ce pocalul este scos din congelator, ajută la păstrarea rece a conţinutului pentru o bună perioadă de timp. Paharele ne atrag şi decidem ca, la plecare, să întrebăm la bar dacă sunt de vânzare.
Se face ora de plecare şi ne amintim de pahare, aşa că intrăm în bar şi întrebăm chelnăriţa dacă au şi de vânzare. Râzând, femeia ne spune că nu au, dar că le putem cumpăra dintr-un magazin Jumbo. Notăm informaţia şi ne întoarcem din Nea Peramos după ce dăm un mic tur pe faleză şi prin centrul localităţii. Magazinele nu ne prezintă nimic deosebit faţă de cele din Stavros, exceptând câteva de „fiţe”. Întrebând în câteva mini-market-uri, primim acelaşi răspunsuri referitoare la stocurile de Pepsi:
- Ne pare rău, nu avem. În staţiune găsiţi doar Coca-Cola.
Întrucât orele sunt înaintate, decidem să nu mai mergem la hotel să ne schimbăm, ci să mergem direct la masă. Parcăm în centrul Stavros-ului şi începem căutările. Încă nu avem o vedere generală asupra taverenelor din localitate, aşa că decidem să ne oprim la o terasă. Îmi agăţ borseta cu acte de spătarul unui scaun ca să-mi marchez locul şi ne aşezăm la masă. Terasa funcţionează într-un sistem cunoscut deja de noi: pe o latură a şoselei se află taverna cu bucătărie cu tot, iar peste drum, se află terasa respectivei taverne, chelnerii traversând strada pentru onorarea comenzilor.
Imediat ni se aduce meniul. Pare destul de sărăcăcios, iar la întrebările noastre, unele feluri lipsesc, dar este târziu şi ne este foame, aşa că facem o comandă ca să nu stăm de pomană. Între timp, începe şi ploaia, care ne prinde la adăpostul terasei. Este ora unsprezece şi jumătate când ne ridicăm de la masă. La terminarea mesei, constatăm că nici măcar preparatele comandate nu au fost la înălţime, iar unele chiar ciudate, cum a fost un tiri-saganaki acoperit cu zăhăr ars!
Drumurile de azi ne-au obosit suficient ca să nu ne mai ardă de plimbare, aşa că ne reîntoarcem la hotel. Parcăm în parcarea plină de maşini sărbeşti şi ne repezim în camerele noastre. Nu mai avem chef nici măcar de un joc de table. Frigiderul este dezgheţat în continuare, iar televizorul nu ne oferă programe în plus. Ne culcăm. Mâine ne aşteaptă o nouă zi de colindat.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!