miercuri, 30 septembrie 2015

Concediu de criză în Grecia – A cincia zi în Sarti

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi am ales destinaţii mai depărtate: vrem să vizităm Sarti şi Vourvourou. Aşa că ne sculăm suficient de devreme ca să nu mai simţim că suntem în concediu, mâncăm în regim de urgenţă şi pornim.
La sosirea în Grecia am stabilit să mergem o zi cu o maşină şi în ziua următoare cu cealaltă. Ieri am circulat cu maşina prietenilor, aşa că, acum mergem cu “cealaltă”, adică maşina noastră. Intenţia noastră este să vedem Sarti, Vourvourou şi, dacă ne mai rămâne timp, să vedem şi Stagyra, cea veche sau cea nouă, după cum vom avea traseul de întoarcere.
Mutăm toate catrafusele în maşina noastră şi pornim. Ştiind că avem de parcurs o distanţă destul de mare, decidem ca, după ce ieşim prin sudul staţiunii Stavros, să o luăm pe un drum presupus de noi a fi o scurtătură, şi nu pe traseul Stavros, Olimpiada, Stratoni, Ierissos şi, apoi, la Vrastama spre Nikiti şi, în final, Sarti.
Primele semne rele ni se arată după câţiva kilometri parcurşi pe serpentine, când, constatăm că ambele GPS-uri (al meu şi al prietenului meu) nu mai indică nimic corect. În mod ciudat, nici radioul nu funcţionează cum trebuie. Tragem pe dreapta, le pornim şi le repornim, dar fără folos. Suntem în plină zonă crepusculară, în mijlocul unor munţi, pe nişte serpentine cumplite şi nu ştim încotro să o luăm. Să ne întoarcem este exclus, aşa că ne continuăm drumul.
Oricum, sudul este direcţia spre care trebuie să ne îndreptăm, aşa că procedăm în consecinţă. În sfârşit, serpentinele diabolice se termină (drept să fiu, cu toate serpentinele cumplite, drumul este deosebit de frumos) şi intrăm într-o localitate, Arnea. Aici, facem eroarea să o luăm la dreapta, în loc să mergem la stânga, spre Stratoni. Aşa că, ne trezim ajunşi în Poligiros, extrem de departe de traseul dorit de noi. Colac peste pupăză, la intrarea pe breteaua autostrăzii vedem pe o altă bretea urmele unui accident groaznic. Trei cearşafuri albe acoperă trei trupuri fără viaţă, întinse pe asfalt, sub soarele Greciei, lângă o grămadă de fiare contorsionate. Da, e trist, e cumplit de trist, şi aici, în Grecia, mor oameni nevinovaţi...
Ce e drept, şoseaua, ca să nu zic autostrada, e superbă, dar acest lucru începe să ne intereseze tot mai puţin. Deja mergem de ore bune şi nu suntem nici la jumătatea drumului. În Poligiros ne vin minţile la cap şi o luăm spre Vrastama, iar de aici, facem dreapta şi intrăm pe drumul spre Nikiti. Radioul şi-a revenit, dar GPS-urile continuă să ne ofere indicaţii eronate.
În Nikiti intrăm în plină oră a amiezii şi un trafic infernal. Nu ştiu din ce motive, dar coloana nu înaintează deloc. În timpul cât am stat până la prima mişcare, am fi putut parcurge localitatea la pas. Nu văd agenţi de circulaţie, nu văd utilaje grele sau agabaritice şi, totuşi, nu se înaintează. Ieşirea din Nikiti ne ia mai mult de o oră. Pornim nervoşi spre Sarti, sătui de serpentine şi staţionat fără rost. Noroc că am alimentat în Arnea...
Ajungem în Sarti la o oră când alţii deja se gândesc să se retragă pentru masa de prânz. Găsim lesne un loc de parcare chiar lângă plajă, ocupăm şezlongurile şi umbrelele de rigoare şi încercăm să ne bucurăm puţin de rezultatele călătoriei noastre dezastruoase, intrând în apă pentru o repriză de înot. Cât pe ce să ne fie fatală pentru că, deşi plaja este uriaşă, cu nisip fin şi oferă un peisaj superb, intrarea în apă se face atât de brusc, încât după o jumătate de metru, deja ai apa până la gât.
Ne este clar că programul zilei va suferi schimbări, aşa că decidem să renunţăm la Vourvourou şi, după ce ne săturăm de Sarti, să revenim acasă. Având în vedere distanţa, este clar că vom ajunge în Stavros la ore prea târzii pentru a mai face plajă.
Încheiem ziua petrecută în Sarti cu o plimbare pe faleză, nu numai pentru a admira locurile, dar şi pentru a nota numele unor hoteluri care ni se par potrivite pentru viitoare călătorii. Iar prietenul meu achiziţionează o hartă, în GPS-uri nemaiavând nicio încredere. Plimbarea ne oferă ocazia de a observa că, majoritatea pensiunilor sau hotelurilor sunt proprietăţi sârbeşti sau rezervate pentru sau de ei. Constatarea este întărită şi de numărul impresionant de maşini cu numere sârbeşti, pe care le vedem la tot locul. Nu am nimic cu sărbii, nici cu banii lor, dar îmi este ciudă că nu văd acest lucru făcut de români. Dar, se pare că sârbii au o viziune mai pragmatică asupra modului în care îşi cheltuiesc sau investesc banii...
Şi plecăm spre Stavros pe drumul normal, drum pe care ar fi trebuit să-l parcurgem la venire, prin Metagkitsi, Megali Panaghia, Palaiochori, Nea Stagyra, Stratoni, Olimpiada şi Stavros. Drumul e lejer, cu o circulaţie aproape inexistentă şi ajungem la hotel într-un timp nesperat de scurt. Parchez şi, ca tot şoferul grijuliu, fac un tur în jurul maşinii. Sistemul de frânare al maşinilor este altfel conceput şi setat încât accentul se pune pe frânarea roţilor din faţă, ele duc cea mai mare pondere a efortului de frânare. Din acest motiv, vedem că discurile de frână ale roţilor din faţă au un diametru mai mare decât cel al roţilor din faţă, din acestă cauză se observă, după perioade sau drumuri mai lungi, că jenţile roţilor din faţă sunt acoperite de o zgură neagră, de la ferodoul plăcuţelor. Ei bine, acum, făcând turul de onoare, constat că, din cauza numărului uriaş de serpentine parcurse cu maşina încărcată, şi jenţile roţilor din spate sunt pudrate cu zgură. Cu siguranţă că, ajuns acasă, va trebui să schimb toate plăcuţele de frână.
Dar necazurile noastre nu s-au terminat. Ajunşi în camere, ne curăţăm, ne schimbăm şi decidem să ne ţinem promisiunea: vom parcurge urcuşul până la localul Agnanti pe jos. În fond, nu sunt decât doi kilometri. Şi pornim cu cântec. După aproape un kilometru, prietenul meu zice că renunţă şi se întoarce să ia maşina. După ce stăm câteva momente, ne dăm seama că îi va fi imposibil să ne regăsească pe străduţele întortocheate şi decidem şă o luăm la pas săltat pentru a-l întreba pe patronul cel cumsecade cum se numesc străzile şi cum ne poate găsi. Ajungem în vârful Golgotei uzi de transpiraţie şi gâfâind, tocmai bine ca să ne sune prietenul meu şi să ne spună că a reuşit să nimerească locul unde ne lăsase, dar nu ştie să meargă mai departe.
Drept pentru care facem exact cum stabilisem: îi pasăm telefonul patronului şi acesta îi dă nişte indicaţii atât de clare, încât ne reunim după doar cinci minute. În sfârşit, suntem iarăşi împreună şi, mai mult de atât, avem o poftă de mâncare grozavă. Luăm loc la o masă, aşteptând să apară ospătarul cu meniul. Dorinţă imposibil de atins. În jurul nostru, la toate mesele, toţi clienţii fumează cu atâta furie, încât ajungi lesne la concluzia că vor să se sinucidă. Numărăm patru persoane, femei şi bărbaţi, care fumează în timp ce mănâncă: trag un fum adânc, iau o bucată de friptură în gură şi, în timp ce mestecă, mai trag un fum adânc. E peste puterile noastre de nefumători, care vor şi ei să trăiască, aşa că ne ridicăm să plecăm. Oroare! Toţi ospătarii sar alarmaţi de gestul nostru. Le spun că am vrea să mâncăm, dar nu putem sta din cauza fumului de ţigară. Imediat suntem invitaţi să luăm loc la masa patronului şi lucrurile se rezolvă.
Ne întoarcem cu maşina, renunţând la binefacerile mersului pe jos. Ajunşi la hotel, directorul hotelului le face un anunţ prietenilor noştri: mâine seară, fiind ultima lor seară în Stavros, sunt invitaţi să ia masa la restaurantul hotelului. E o surpriză plăcută, care sperăm să se alăture celei pe care vrem noi să le-o facem: întrucât şi-au exprimat regretul că nu au navigat cu un vapor şi nu au văzut o insulă, de comun acord cu soţia, am hotărât să-i ducem mâine în Thasos. Astfel, vor avea parte şi de vapor şi de insulă.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!