Concediu de criză în Grecia – A doua zi în Asprovalta

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Seara trecută am decis să nu lenevim şi la ora opt să fim la masă. Fix la opt ne întâlnim în restaurant. Micul dejun se prezintă sub forma unui bufet suedez. Sau finlandez, sau norvegian, că nu mă pricep prea bine, dar esenţialul este că mesele sunt pline de mâncare.
Pe lângă băuturile tradiţionale (ceai, lapte, suc etc) este o masă cu gemuri, dulceţuri şi miere, o alta cu semipreparate (sendviciuri, bruschete etc), o alta cu cornuri, saleuri şi produse de patiserie, o altă masă cu fructe (pepene roşu, galben şi piersici), o alta cu slate şi preparate vegetale, sălămoase, caşcaval şi, în sfârşit, ultima, cu mâncare gătită (omlete, ouă fierte, cremvurşti, rulouri, etc). Până să ajungem în dreptul meselor, am observat un recipient de vreo două vedre, făcut din inox, prevăzut cu un mic robinet. O curiozitate atrofiată m-a oprit să verific ce conţine, până în ultima zi a şederii noastre. Rău am făcut...
Aşa cum stăm toţi patru la masă, ne facem planul de acţiune. Trebuie remarcată amplasarea localităţii, precum şi structura ei urbanistică. Stavros este o localitate distinctă administrativ, dar care se prelungeşte în mod aproape continuu cu Vrasna şi Asprovalta, la fel cum, la noi sunt staţiunile Venus, Cap Aurora şi Neptun. Atâta doar că localităţile nu sunt contruite pe principiile unei staţiuni, ci pe cele ale unei localităţi obişnuite. Străzile se întretaie perpendicular, la fel ca anticele cardo şi decumanum romane, împărţind localităţile în mici blocuri pătrate. Asta înlesneşte mult orientarea turistului, făcând imposibilă rătăcirea, atât de uşoară pe aleile şerpuite şi întortocheate de la noi...
Plaja, dacă socotim Stavros unul din capete, merge spre nord neîntreruptă, având o lăţime convenabilă, mai mare în dreptul Vrasnei şi un nisip de calitate. Inconvenientul ei, pe toată lungimea, este faptul că intrarea în apă se face relativ brusc, ceea ce necesită un plus de atenţie din partea părinţilor care şi-au luat odraslele cu ei.
Pe toată această lungime, de la Stavros până în Asprovalta, faleza este ticsită de taverne, patiserii sau cofetării. Cu ocazia plimbărilor noastre, am constatat că sistemul şezlongului la consumaţie s-a extins aproape în totalitate: este de ajuns să consumi ceva peste trei euro la beach-bar şi beneficiezi de umbrelă plus două şezlonguri în mod gratuit, pentru toată ziua. Iar un mojito este patru euro, în varianta scumpă. Dacă până acum am considerat beach-bar-ul de pe plaja Pachis fiind locul unde se prepară cel mai bun mojito din Grecia, cu două zile înainte de plecare vom descoperi că acest loc este aici, în Stavros.
Decidem că vom aborda staţiunile mergând pe varianta şoselei şi nu pe străzile care leagă staţiunile în continuare, pentru a avea un contact fizic mai bun cu supermarket-urile întâlnite la venire.
Micul dejun fiind un moment colocvial, prietenul meu ne înştiinţează că au fost mutaţi în altă cameră, mai mică şi cu paturi mai puţine, fapt care era de aşteptat. Acum ne despart mai mult de două camere, dar tot nu suntem supăraţi pentru că suntem mai mult plecaţi din hotel.

Terminăm micul dejun, ne luăm catrafusele şi plecăm spre Asprovalta. Înainte să luăm drumul indicat, facem o scurtă haltă la localul “Giannis” şi mă adresez unui domn pe care îl văd trebăluind la tejghea:
- Bună ziua! Ştiţi, am mâncat aseară aici şi am vrea să venim şi azi, dar ne gândim dacă vom găsi o masă liberă.
- Cum să nu, îmi răspunde amabilul domn, veţi avea rezervată chiar masa unde aţi stat aseară, ne precizează el, dovedind un adevărat spirit comercial.
Îi mulţumim, îi promit că vom veni la opte seara şi pornim. Duşi de GPS ajungem chiar în mijlocul staţiunii cât ai zice “şalău”, care este tot un peşte şi el. De aici, îmboldiţi de careurile desenate de străzi, începem să căutăm un loc mai umbrit şi prietenul meu găseşte unul la doar câţiva metri de plajă. O elementară socoteală privind eficienţa consumului de benzină ne-a făcut să alegem opţiunea “o zi cu o maşină, o zi cu cealaltă maşină”. Astăzi suntem în varianta “o zi cu o maşină”.
Ne luăm cele trebuincioase şi reuşim să găsim şezlonguri şi umbrele libere. Întrebându-l pe barman cât costă, acesta îmi răspunde că este suficientă o consumaţie, indiferent de valoare. Aşa că ocupăm şezlongurile şi comandăm câte un mojito pentru partea bărbătească şi câte un frappe pentru partea femeiască.
Marea este uşor montată, dar valurile nu pot decât să ne ajute într-o şedinţă ad-hoc de talazoterapie. Aşa cum spuneam, singurul inconvenient este praqgul existent la intrarea în apă: se adânceşte prea brusc. Aşa cum am văzut-o din şoseaua principală, staţiunea este mai mare decât Stavros, cel puţin ca lungime. Iar strada pricipală este mai lată, dotarea cu magazine fiind proporţională. Clădirile nu depăşesc două etaje, chiar dacă este vorba de un mare hotel. La fel ca în Stavros, străzile se intersectează în unghi drept, formând careuri. Ce este interesant este faptul că foarte multe, ca să nu zic majoritatea pensiunilor sau localurilor de cazare sunt deţinute de sârbi sau firme sârbeşti, după cum reiese din tot felul de plăcuţe şi panouri montate pe pereţi.
Cu toată muzica ce se aude din boxele barului şi, poate, ajutaţi şi de concentraţia de rom a mojito-ului, reuşim să aţipim binişor pe plajă, aşa că soarele îşi face de cap cu noi şi ne bronzează din plin, până decidem să plecăm. Întoarcerea nu o mai facem folosind tot şoseaua principală, ci şoseaua care leagă cele trei staţiuni mergând paralel cu ţărmul. E drept, drumul ne scoate mult mai repede la hotel, dar pierdem contactul cu benzinăriile şi cu super-market-urile. Aşa că, ajunşi în Stavros, ne întoarcem puţin şi intrăm în magazinul Lidl.
Iar aici, surpriză: o aglomeraţie incredibilă! Efectiv, circulăm în magazin om lângă om. Cu greu reuşesc să interceptez raftul cu bere şi să bag în coş câteva baxuri cu Mithos. Stând la rând, la casă, am posibilitatea să fac o mică statistică: în toată masa aceea de oameni număr sărbi cu duiumul, bulgari şi chiar ruşi, dar nicun român în afară de noi. Constatarea îmi întăreşte convingerea că aceste trei staţiuni sunt fieful sărbilor, ceea ce îmi creează o uşoară insatisfacţie. Nu din cauza prezenţei lor pe plajă sau în magazine, ci pentru că, deşi ospătăriţa mi-a spus că am faţă de grec, eu sunt şi rămân român şi mi-ar fi făcut plăcere să văd şi un fief al românilor.
Ne întoarcem la hotel, ne spălăm, ne schimbăm şi la ora opt fix (ακριβώς/akrivos, cum se pune în greceşte) suntem la poarta localului, aşa cum promisesem. Masa ne aşteaptă, iar rezervarea este marcată de un anunţ pus pe masă, rezemat de o sticlă de Mithos. Gestul mă emoţionează şi mă motivează, aşa că, după ce luăm loc, comand urgent o halbă:
- Te rog să-mi aduci o bere.
- Mithos? mă întreabă flăcăul, dovedind o bună ţinere de minte.
- Desigur.
- La halbă sau la sticlă?
- La halbă.
- Mare sau mică?
- Ce crezi? Nu te uiţi la mine?
Omul se uită şi pleacă lămurit deplin. Aşteptând berea, o caut din ochi pe ospătăriţa de ieri seară. Nu o văd, aşa că mă duc la tejgheaua unde se preiau comenzile şi întreb în greceşte o doamnă mai în vârstă:
- Vorbiţi româneşte?
Râzând, doamna îmi răspunde că nu, dar o va chema o ospătăriţă care ştie. Şi în câteva momente apare o doamnă care, cu adevărat vorbeşte româneşte, dar nu pentru că aşa a vrut ea să înveţe, ci pentru că este româncă, stabilită aici de douăzeci şi cinci de ani. În continuare, de câte ori va avea prilejul între două comenzi, va veni să mai schimbe o vorbă cu noi.
Eu îmi comand doritul peşte spadă, alături de un tiri-saganaki. Tiri-saganaki, spre deosebire de feta-saganaki sau midia-saganaki este un preparat din brânză prăjită în ulei de măsline, cu mirodenii. Dar, dacă e să vă fac o recomandare, ei bine, vi le recomand pe toate trei (poate că vor mai fi fost şi altele, dar eu nu le cunosc).
Berea s-a terminat de mult, iar peştele în vin înoată, aşa că facem comandă pentru o butelcă de vin Retsina alb. Pe care o terminăm cât ai zice “peşte spadă”. Uitându-ne toţi patru la ceasurile de la mână prin aburii alcoolului, reuşim să descifrăm ora, plătim şi lăsăm câte un euro de fiecare familie. Ni se mulţumeşte de parcă am fi lăsat zece euro de persoană, şi nu e o impresie falsă. Ulterior, am asistat la numeroase şi diferite momente, în care un client grec plătea ospătarul; niciodată nu i-am văzut lăsând nici măcar un eurocent.
Nu putem să mergem aşa, direct în pat, deşi alcoolemia ne-ar fi adormit instantaneu. Decidem să pornim la un tur de noapte al magazinelor. Prilej pentru doamne de a proba diverse articole vestimentare, iar pentru noi, bărbaţii, de a da noi dovezi de răbdare.
În sfârşit, ajungem şi în camere, unde găsim acelaşi frigider dezgheţat şi acelaşi televizor cu doar două programe.
Să auzim de bine!