luni, 31 august 2015

Concediu de criză în Grecia – Prima zi în Stavros

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca să fim sinceri şi să respectăm adevărul istoric, este prima jumătate de zi de concediu. Este ora 14, soarele arde din plin, iar eu mi-am ţinut promisiunea faţă de hotelier: i-am spus că vom ajunge în jur de 13.30 - 14. Şi, iarăşi ca să fim sinceri, meritul nu este numai al meu, ci şi al prietenilor noştri care, au condus cot la cot cu noi, veteranii, fără să zică „pâs”, fără o singură solicitare de oprire. Prilej de bucurie generală şi de înlăturare a oricăror temeri cu care porniseră la drum. Prietenul meu chiar îşi permite uşoare aventurări imaginare:
- A, păi, dacă se ajunge aşa de uşor, putem veni mult mai des.
Mă prezint la recepţie şi, faptul că o fac în greceşte, mă scuteşte de prezentarea oricăror acte sau vouchere. Profit de ocazie şi solicit ca prietenii noştri să fie cazaţi într-o cameră alăturată nouă. Solicitarea îmi este refuzată pe motive de rezervare şi, astfel, vom fi despărţiţi de o cameră, ceea ce nu e o catastrofă.
Începem să descărcăm maşinile, dar nu suntem lăsaţi de directorul hotelului şi un salariat, care vin să le care până în camere. Prilej de a observa că prietenilor noştri li s-a alocat o cameră puţin cam mare faţă de necesităţi. Ca să nu mai vorbesc de numărul de paturi...
- Voi aţi venit doi şi aveţi de gând să plecaţi trei? ne amuzăm noi.
Lăsăm multe din bagaje nedesfăcute, ne spălăm, ne schimbăm şi plecăm într-o raită de prospectare a oraşului. parcăm aproape de centru şi ne deplasăm în grup compact spre plajă. Ajungem imediat, e o problemă de ordinul zecilor de metri, dar plaja nu ne satisface. Îngustă, cu puţine amenajări şi nisip destul de grunjos. Oricum, nouă nu ne place să batem pasul pe loc, aşa că va fi un motiv în plus pentru plimbările noastre.
În centrul localităţii dăm de un parc, înconjurat de tonete cu porumb copt sau fiert, şi aromele emanate mă determină să iau decizia de a mânca un porumb copt în fiecare seară.
Ne reîntoarcem în Stavros şi, după ce colindăm magazinele care ne ies în cale, decidem că este destul de târziu, nimeni nu a mâncat nimic toată ziua, aşa că ar trebuie să găsim un local adecvat. Şi alegerea ne pică pe taverna Giannis (scris Jannis pe pancarda din faţa localului, alături de sigla Pepsi). Chestia cu sigla Pepsi ne trezeşte interesul, nu numai pentru că suntem vechi băutori de Pepsi, ci pentru că ştim că această marcă este mai greu de găsit în Grecia, ca să nu zicem inexistentă.
Decidem să vizităm super-market-urile observate pe drumul de venire într-una din zilele următoare. Oricum am privi lucrurile, e la mitea cocoşului că vom găsi bere Mithos sau apă la preţuri mult mai convenabile decât în oraş.
O tavernă mică, cu maximum douăzeci de mese, curată, ascunsă sub un umbrar este tot ce ne dorim. Luăm loc la o masă şi, instantaneu, ni se pune faţă de masă nouă şi obişnuita sticlă cu apă rece. O doamnă vine să ia comanda. La îndemnul comesenilor, mă fac purtătorul lor de cuvânt şi comand. În greceşte. Doamna mă ascultă, îşi notează comanda şi, la sfârşit, mă întreabă:
- De unde sunteţi?
- Din România, îi răspund eu cu sinceritatea care mă caracterizează.
- Nu cred, îmi răspunde doamna. Sunteţi grec.
- Nici vorbă, sunt român, nu sunt grec, îi răspund râzând.
- Nu se poate, sunteţi grec. Chiar dacă locuiţi în România.
- Doamnă, vă spun sincer, nu sunt grec, sunt român.
Fac o scurtă pauză pentru a le traduce comesenilor cele discutate până acum, şi toţi izbucnesc în râs.
- Atunci să ştiţi că vorbiţi foarte bine greceşte. Corpul s-ar putea să fie de român, dar capul, faţa, sunt de grec.
Şi pleacă să aducă comanda, lăsându-ne prinşi într-o discuţie veselă şi aprinsă despre metempsihoză şi despre frumuseţea locurilor. În unanimitate cădem de acord asupra a două chestiuni: chiar dacă acum nu sunt grec, cu siguranţă am fost într-o viaţă anterioară, iar relieful Greciei, cu munţii ei care răsar brusc din câmpie, deşi este superb, nu este mai frumos ca cel al României, care te încântă cu varietatea lui.
Această primă masă este prilej de a-mi îndeplini o dorinţă devenită tradiţie: să mănânc o porţie de peşte spadă. Nu înainte de a da pe gât o halbă mare de bere Mithos, rece şi bună, acompaniat de prietenul meu. Iar doamnele au avut satisfacţia să-şi potolească setea de Pepsi. Adăugăm la comandă şi câte un bouiourdi şi câte in saganaki. Ambele se dovedesc preparate excelent, aşa că le devorăm cu poftă.
Vine momentul plăţii şi o rog pe doamna care ne servise să ne facă note separate. Ambele note dau cu virgulă. Consultându-mă din priviri cu soţia, rotunjesc în plus suma şi solicit restul corespunzător. Îl primesc cu mulţumiri sincere din partea ospătăriţei. Prietenul meu îi înmânează o bancnotă mai mare decât suma de achitat, ospătăriţa îi dă restul la ultimul cent, îi mulţumeşte şi se retrage. Prietenul meu se holbează la mine:
- Ce e cu mărunţii ăştia?
- Ce să fie? Femeia ţi-a dat restul.
- Păi, ăştia erau pentru ea.
- Să fii sănătos! Trebuia să-i spui. Te-am avertizat încă din Bucureşti că ţi se va da restul până la ultimul cent. Dacă nu îi dai tu în mod explicit, niciun ospătar nu va lua bacşiş nici măcar un cent.
Omul strânge banii de pe masă şi ne sculăm cu burţile gogonate, dar suntem încă suficient de lucizi ca să ne dăm seama că acum, în halul în care arătăm, un drum direct în dormitor ar fi sinucidere curată. Aşa că, mai dăm o raită prin centru, prilej de a trece pe lângă un sediu al Bancii Naţionale. Pe care nu-l vedem asaltat de greci disperaţi, la fel cum, în niciun magazin nu ni s-a refuzat plata cu cardul, acolo unde erau dotaţi cu POS.
În periplul nostru ne oprim şi la un mic super-market, cu dorinţa sinceră de a ne asigura un stoc rezonabil de Pepsi. Au Pepsi, dar au şi un lichior care ne place la nebunie. Făcând o socoteală rapidă, constatăm că este la jumătate de preţ faţă de cel de acasă:
- Va trebui să cumpărăm o sticlă sau chiar două înainte de plecare, îi comunic decizia mea soţiei.
Greşită gândire, greşită decizie... Ne întoarcem spre hotel ceva mai întremaţi, iar directorul hotelului mă invită să beau un vin cu el, când voi avea timp.
- Ce vin? Alb sau roşu? îl întreb.
- Alb, normal. Vara se bea vin alb.
Iată cum, vorbitul limbii greceşti îmi sporeşte cunoştinţele oenologice...
În cameră (uriaşă, între noi fie vorba) terminăm despachetatul şi avem parte de o surpriză: uşa balconului are plasă anti-ţânţari! Verific dulapul în care este mascat frigiderul şi temerile mele se confirmă: este un mini frigider, nu poţi băga în el mai mult decât câteva cutii de bere sau sticle de jumătate. Dar are un congelator, mititel şi acesta. Îl verific şi constat că poate cuprinde patru sau cinci baterii de răcire pentru geanta frigorifică. În mod inexplicabil, este dezgheţat.
Camera de baie este mare, este dotată cu uscător electric de prosoape, are uscător de păr, duşul funcţionează, apa este fierbinte, dar există un inconvenient: duşul este amplasat chiar în dreptul ferestrei de aerisire, care se deschide spre pasajul exterior din care se accesează camerele.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!