Regizorul şi sălbaticii (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Formăm un grup de vreo patru ghizi trimişi la cabana Caraiman cu provizii. Oamenii de acolo rămăseseră blocaţi din cauza vremii proaste şi cabanierul dorea să evite apariţia actelor de canibalism, mai ales că erau şi copii de faţă... Cu ocazia asta, la Caraiman făcusem cunoştinţă cu un regizor prost inspirat (deşi, analizând faptele petrecute, am putea spune că era nenorocos) care ne jignise din prima zi. Drept pentru care, noi îi şi plătisem o poliţă atunci când ne solicitase participarea la o scenă cu o momâie pe care trebuia să o aducem în cabană. La sfârşitul zilei, plătind un rând de vin fiert, omul crezuse că ne potolise setea de sânge nevinovat.

Tocmai ne prezintă scenariul lui pentru ce intenţiona să filmăm a doua zi:

- Trei dintre voi vor sta pe marginea râpei, în timp ce, din fundul râpei se aud strigăte de ajutor. Auzind strigătele, unul din voi va coborî în rapel şi după câtva timp, cât ar fi să lege victima, va fi tras de ceilalţi, el urmând să aibă rănitul pe sania Akia. E simplu, nu? ne întrebă el cu un uşor tremur interogativ în glas.

- Nimic mai simplu, răspundem noi. Hai, vă mai lăsăm să mai daţi doar un rând de vin fiert şi să mergem la culcare ca mâine să fim odihniţi, îi sugerăm noi cooperanţi.

Bucuros de confirmarea noastră explicită şi necondiţionată, bunul regizor a mai dat nu unul, ci două rânduri de vin fiert, tocmai bune pentru un somn lin...
A doua zi, după programul de înviorare matinală şi un mediu dejun (nu mai eram de mult la vârsta unui mic dejun) compus din vitamine liposolubile şi carbohidraţi, ne deplasăm în grup compact la parter, în sala de mese, locul cel mai propice pentru completarea necesarului de cerinţe regizorale. Apoi, ne repezim cu căţel şi purcel pe marginea unei râpe din vecinătatea cabanei. Sub coordonarea regizorului, echipa tehnică îşi amplasează echipamentele profitând de vremea ce, se pare, ţine cu noi. Se aude comanda de acum ştiută, unul din noi coboară după buza râpei, leagă sania targă de cordelină după care, cel rămas sus începe să tragă violent şi cu mare viteză de cordelină izbind sania targă de toate stâncile şi steiurile din jur.

- Stooop! zbiară omul tremurând din tot corpul. Stooop! Ce faaaci?

- Îl aduc sus, îi răspunde inocent colegul, trăgând viguros de cordelină.

- Măi omule, îi sare ţandăra regizorului, crezi că eu sunt nebun? Cum o să aduci în halul ĂSTA un om sus? Ai? Îl faci bucăţi, nu-ţi dai seama? Ce mama dracului? Mai presupunem că e şi rănit, continuă el să bombăne.

- Da, răspunde colegul, da’ acum nu e niciun om pe sanie şi m-am gândit că vă grăbiţi că e frig.

- Nu, răspunde sec şi decis regizorul, nu sunt grăbit de loc şi nu simt niciun frig (aici îl credeam, era deja transpirat). De la capăt, decide el.

Se reia amplasarea, se aud strigătele, încă un coleg coboară şi se face linişte. După câteva minute de filmat în gol, regizorul opreşte filmarea, se apleacă peste buza râpei şi întrebă nervos:

- Ce mama naibii se întâmplă acolo?

- Nu stă, strigă unul din colegii de jos.

- Cum adică nu stă? Cine nu stă? Ce nu stă? întreabă răguşit regizorul, uitându-se la noi complet buimăcit.

- Colegul meu, vine răspunsul de din vale. Colegul meu nu stă să îl leg de sanie.

- De ce nu stai domnule? strigă din toate puterile regizorul de se aude până în Buşteni.

- Mi-a frică, vine răspunsul imediat. Mi-e frică să nu mă lovească de stânci cum a făcut adineaori cu sania.

Urmează alte câteva momente de tăcere deplină. Doar vântul şuiera uşor prin viorile brazilor spulberând zăpada aidoma viselor unor copii.

- În regulă, ne trezeşte regizorul pe toţi din reverie, de ajuns pentru azi. Vom filma mâine plecarea voastră printre nămeţii viscoliţi spre Piatra Arsă.

Şi aşa s-a întâmplat.

Să auzim de bine!