joi, 19 aprilie 2012

Preţul conduitei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Recunosc faptul că îmi place să călătoresc. Îmi place să văd oameni şi locuri, îmi place să le aud vorba, să le gust pâinea şi să le beau apa. Practic, de câte ori ajung într-un loc nevizitat, cumpăr o pâine făcută prin partea locului şi gust apa de la robinet sau de la cişmea.
Până acum, cel mai mult mi-a plăcut gustul pâinii pe care am cumpărat-o în Gaios, capitala insulei Paxi. O pâinică neagră, cumpărată dintr-o mică brutărie ţinută de o doamnă venerabilă, care îmi povestea că pâinea făcută de ea este ţinută trei ore în cuptor. Iar apa cea mai bună, după gustul meu, am băut-o în Sângeorz Băi.
Dacă aş face o clasificare, mai mult decât să călătoresc cu trenul îmi place să călătoresc cu avionul, iar mai mult decât îmi place să călătoresc cu avionul îmi place să călătoresc cu maşina. Şi mai mult decât să călătoresc cu maşina îmi place să călătoresc cu vaporul.
Acum mă aflu într-o scurtă călătorie cu maşina în Austria, călătorie pe care aş fi putut să o fac la fel de bine cu trenul, vaporul sau avionul. Ca tot românul aflat în Austria, mă gândesc că, cel mai bun loc de vizitat este Viena, capitala respectivei ţări. Mă aflu pe strada Mayergasse, în drum spre celebrul Prater. Dacă nimeresc gara, sunt ca şi ajuns, dar deja o văd, aşa că nu-mi fac probleme. Mă oprisem la o mică tonetă ca să-mi îmi cumpăr un baton de Snickers pentru a căpăta energia necesară parcurgerii ultimilor metri de drum. Cu mâini tremurânde de poftă, desfac ambalajul şi purced la consumul în regim de urgenţă a râvnitelor polizaharide. Termin din două îmbucături şi, probabil din cauza aceloraşi mâni tremurânde, nu nimeresc coşul de gunoi atunci când arunc ambalajul.
Mă autodefinesc drept o persoană civilizată, aşa că nu preget să mă îndrept spre coşul de gunoi ca să ridic ambalajul de pe trotuar şi să-l pun la locul cuvenit. Graba de a nu părea drept un ins necivilizat mă face să nu observ imediat un agent (de pază sau de poliţie, nu îmi dau seama) care văzuse gestul iniţial, iar acum venea cu paşi vioi spre mine. Îl observ abia după ce mă ridic şi bag hârtia în coş. Omul îmi zâmbeşte, îi zâmbesc şi eu şi intrăm în vorbă. Prilej de a afla că amenda m-ar fi costat mai mult decât suma pe care o aveam alocată pentru două zile de stat în Viena. Iată, mi-am zis în acel moment, ce uşor se motivează educaţia la oameni...
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!