Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Recunosc faptul că am vizitat în Turcia doar două localităţi: Istanbul şi Edirne. Şi alea incomplet... Desigur, e puţin pentru dorinţa mea de cunoştere, dar suficient pentru a-mi putea forma o imagine despre comportamentul populaţiei aborigene. Nu ştiu precis dacă acesta este nivelul lor real sau doar un rezultat aparent al dorinţei lor de integrare în lumea occidentală civilizată, dar pentru mine, ca turist, a fost suficient pentru a-mi forma o imagine.
Am văzut trotuare spălate noaptea cu detergent, am văzut o comportare extrem de civilizată a cetăţenilor, am văzut vânzători întrecându-se în amabilităţi indiferent de profilul magazinului, am văzut poliţişti care acţionau chiar ca adevăraţi poliţişti, în spiritul protecţiei şi ajutorului pentru cetăţeni, am văzut multe, şi bune şi rele. Inclusiv restaurante cu ştaif sau crâşme de cartier.
E ziua de 1 Martie şi, după ce citesc câteva anunţuri aberante de genul Happy 1 Martie (!) îmi dau seama că vinerea viitoare se face o săptămână de când nu mi-am scos soaţa în oraş, exceptând bineînţeles ieşirile la Billa... Frământat de dorul provocat de o recentă discuţie pe tema frumuseţilor oraşului Istanbul, decid să o invit într-un stabiliment oriental, ceva cu parfum de narghilea... Deschid harta şi pun degetul arătător pe locanta Turkish Cafe, situată undeva, prin Piaţa Dorobanţi.
Ajungem la locul cu pricina la ceas de seară, flămânzi şi tocmai bine pregătiţi de o mică escapadă. Iar localul se dovedeşte unul plin de surprize... Intrăm şi luăm loc la prima masă liberă. Am luat loc la prima masă liberă pentru că celelalte erau ocupate de juni întinşi în devălmăşeală cu picioarele atârnând peste cotierele fotoliilor. Oarecum stupefiaţi de atitudinile dezinvolte observate, ne scoatem hainele şi le aşezăm pe un scaun lângă noi, nu de alta, dar nu era vizibil niciun cuier. Bunînţeles nu băgăm în seamă vălătucii de fum pentru că doar era vorba de o cafenea. Ba, aş putea spune că mirosul era plăcut. Ce nu era plăcut era faptul că vălătucii de fum erau emanaţi de pufoşi şi pufoase care nu ajunseseră nici măcar în clasa a X-a...
Suficient de rapid, apare o jună ospătăriţă căreia îi plasăm comanda după lecturarea unui meniu lipicios de la paharele puse pe el. Cât am aşteptat sosirea comenzii, ne-am aruncat privirile prin local. Prin local şi nu în afară pentru că nu puteam din cauza geamurilor neşterse... Şi dacă ne-am uitat, ce am observat? Păi, nimic altceva decât că, numiţii copilandrii care pufăiau din narghilea sugeau din bere la greu. Altfel, puştimea îşi vedea liniştită de jocul de biliard, fără strigăte porcoase sau comentarii deplasate. Şi nu cred că din cauza educaţiei primite, ci pentru că erau prea tineri ca să fi apucat să le înveţe temeinic...
Iată că vine şi comanda, prilej de noi surprize, de data asta culinare. Cantitatea de sos era suficientă. Suficientă pentru o pasăre colibri, pentru că ambele tipuri de sos servite încăpeau într-o linguriţă. Cartofii prăjiţi erau bine reîncălziţi, atât de bine încât nu observai din prima că nu sunt proaspeţi şi că au fost preparaţi în vremea luptei de la Călugăreni. Din fericire, carnea era fragedă şi bine pătrunsă, aspect pozitiv care s-a adăugat la gustul deosebit al unui capucino vienez, pe care chiar vi-l recomand.
Aşa cum comentam şi mâncam, iată vine un sol de pace. De fapt, nu era chiar unul, ci doi, un domn şi o doamnă ceva mai vârstnici, ca să nu zic la vreo 60 de ani... Ei bine, ce credeţi că face cuplul care, din spusele junei ospătăriţei, avea o masă rezervată? Cuplul se opreşte în mijlocul localului neîndrăznind să ia loc, stupefiaţi şi ei de libertinajul permis puştimii, dincolo de limitele legale. Dar nu apucăm să îi privim mult, pentru că stabilimentul este asaltat de o altă trupă de puştime, care îşi trag toate scaunele libere în jurul măsuţei lor. Evenimentul nu ar fi necesitat o consemnare specială dacă, prin gestul lor, nu ne-ar fi blocat toate căile de ieşire, inclusiv ieşirea din local. Cu chiu cu vai reuşim să ne îmbrăcam destul de rapid, pentru că soţia nu a putut folosi o toaletă care nu avea închizător la uşă şi, încălecând peste nargileaua pusă chiar în mijlocul drumului, reuşim să ieşim în aerul curat al capitalei noastre poluate.
Morala păţaniei? Vreţi o seară cu miros de narghilea? Daţi fuguţa în Turcia... pentru că acolo nu veţi avea parte de asemenea păţanie.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!