Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Încerc să am o seară liniştită, fără televizor, fără ştiri. Am reuşit să pun mâna pe întreaga colecţie a romanelor scrise de Rodica Ojog Braşoveanu şi vreau să mă dedic cu totul cititului. Lucru greu de făcut când ai prieteni care îţi cunosc numărul de telefon şi te sună ca să vezi la televizor un interviu cu domnul Băsescu.
Ca să nu stric o prietenie, pornesc televizorul şi las romanul să aştepte. Şi rău am făcut. Pentru că mi-a fost dat să văd un preşedinte care părea patetic. Un preşedinte care părea copleşit de necaz şi durere. Un preşedinte care părea o victimă inocentă.
Preşedintele Băsescu nu este un om prost. O, nu, nici pe departe! Preşedintele Băsescu nu este un om inabil. O, nu, nci pe departe! Preşedintele Băsescu este un om foarte deştept şi foarte abil. Doar că este unul lacrimogen. Probabil că este cel mai lacrimogen preşedinte de pe mapamond. Momentele grele ale vieţii nu le trece zâmbind sau cu fruntea sus, precum oamenii primitivi. Dânsul le trece superior, plângând. Că e vorba de despărţirea de un bolnav închipuit, precum domnul Stolojan, de blestemul la adresa unui bogătaş, precum domnul Patriciu sau în alte situaţii, domnul Băsescu îşi dă frâu liber sentimentelor şi lăcrimează. Cât mai în faţa camerelor de luat vederi. Acum, lacrimile i-au secat, aşa că victimizarea îmbracă o formă nouă: „am fost umilit”. Desigur că nu e o noutate. Şi Iliescu şi Constantinescu (cei cu memoria mai bună îşi amintesc de un scelerat care a aruncat cu cerneală pe dânsul) au fost umiliţi, doar că ei nu au plâns. Ştim că noi, românii, nu suntem la înălţimea aşteptărilor dânsului, ştim că, de fapt, noi suntem de vină pentru toate. Numai că adevărata umilire nu l-a atins încă. O va cunoaşte cu prilejul Zilei Naţionale când, noul preşedinte va evita să dea mâna cu el, aşa cum şi el a făcut pe vremea când era preşedinte...
La această trăsătură se adaugă parolismul de care a dat dovadă pe parcursul ocupării funcţiei de preşedinte. Şi nu un parolism modest, făcut după glasvand, ci unul cât mai vocal şi mai public. “La cinci minute după anunţarea rezultatelor referendumului privind suspendarea, îmi voi da demisia”. Aşa glăsuia dânsul în Piaţa Universităţii. De atunci, au trecut cinci minute şi de cinci sute de ori alte cinci minute... Acum, il aud cu acelaşi jurământ atât de solemn, încât nu poţi să nu-l crezi: “imediat ce mi se va termina mandatul, voi ieşi din viaţa publică!” Asta să i-o spună lui Mutu, că tot nu mai poate face altceva decât să asculte, având bunurile sub sechestru.
Iată însă şi o a treia calitate a dânsului reieşită din acest interviu: voinţa. „Mai vreau un mandat!” proclama dânsul în aceeaşi Piaţă a Universităţii. Ba, ca să fie tacâmul complet, dânsul s-a autoproclamat drept un preşedinte jucător. Adică un preşedinte care se vâră cu de-a sila în toate. Şi aşa a făcut. A elaborat legi, deşi nu avea dreptul, a decis micşorări sau tăieri de salarii, deşi nu avea dreptul, a ordonat guvernului ce acţiuni să întreprindă, practic nu a existat domeniu în care să nu se amestece şi pe care să nu-l dea peste cap. Pe răspunderea lui, pentru că asta însemnă preşedinte jucător. Şi nicidecum să vii acum să te plângi că tragi ponoasele pentru belelele în care singur te-ai băgat... Pentru că dânsul, luat de elanul democratic, a uitat vechea zicală capul face, capul trage...
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!