Comisionul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cred că e momentul să vă mai povestesc una din întâmplările prin care am trecut cu prietenii mei. Este o întâmplare care a zguduit din temelii ceea ce cunoştea omenirea până la acel moment despre corespondenţă şi comisioane.

Bunul meu prieten Mirciulică mă sună ca să-mi dea o veste bună: va pleca în detaşare la Cluj-Napoca, unde va sta aproximativ o lună. Vestea este bună cel puţin din două motive: mă va scuti de prezenţa lui o bună perioadă, iar acolo se va întâni cu Mihăiţă, prietenul nostru comun.

O întâlnire între Mirciulică şi Mihăiţă nu prezintă elemente demne de a fi reţinute sau povestite, afară de faptul că Mihăiţă s-a mutat la Cluj Napoca de vreo doi ani, iar eu tocmai îi cumpărasem câteva lucruri pe care mă rugase să i le trimit, între care şi ceva produse agro-alimentare cu un anumit grad de perisabilitate...

Aşa că, îl chem la raport pe numitul Mirciulică şi îi înmânez fişa de parcurs: ajuns la Cluj Napoca, după timpul minim necesar pentru acomodare, îl va suna pe Mihăiţă, se va întâlni cu el şi îi va da pachetul din partea mea. Din mişcările spasmodice de aprobare pe care le face cu capul, deduc că e lucid şi aude bine.

Blândul flăcău recepţionează mesajul meu din plin, ne întâlnim, îi dau pachetul şi, adio şi la gară! După cum vă spuneam, plecarea lui chiar îmi dă oarece sentimente de bucurie atât pentru liniştea pe care mi-o oferă pentru o lună, cât şi pentru faptul că îl voi putea ajuta pe bunul Mihăiţă.

Şi plecă, măre, viteazul Mirciulică, şi mergea zi de vară până-n seară peste şapte munţi şi şapte văi stricând şapte părechi de opinci. Erh, aici cred că v-aţi dat seama că am folosit câteva licenţe din basmele marelui Ispirescu...

A două zi primesc de la el un telefon de confirmare că a ajuns cu bine, că e sănătos (lucru de care mă face deseori să mă îndoiesc...) şi că mă va mai suna pe durata celor treizeci de zile cât va fi detaşat. Convins de luciditatea vorbelor lui, nu îl mai sun pe Mihăiţă ca să-l anunţ de trimiterea micului comision solicitat.

Timpul trece, leafa merge, eu rămân la toate rece şi îmi văd de treburile curente şi luna trece. Dar cu gândul la cei doi buni prieteni aflaţi acum atât de departe de inima mea (mă rog, şi de ficat şi de splină şi de toate celelalte organe...). Aşa că, pe când mai erau doar vreo câteva zile până la întorcerea lui Mirciulică, îndrăznesc să îl sun.

- Salve şi mii de bombe! Ce execuţi?

- Frate, îmi răspunde Mirciulică, sunt frânt de oboseală!

- De ce? tresar eu nervos la auzul veştii. Te-au muncit ăia rău?

- Aşi, nici vorbă, m-am umflat de câte cafele am băut în fiecare zi. Am luat două kile la greutate, îi aud vocea posacă.

- Şi asta îţi produce o stare atât de avansată de oboseală? continui eu cu o ironie pe care o consider fină.

- Nţ, nici vorbă. Sunt frânt că am umblat după cadoul pentru Mihăiţă.

- Ce Mihăiţă, ce cadou? mă revolt eu.

- Bre, da’ năuc mai eşti! Ai uitat că peste două zile e aniversarea lui? Şi mai zici că te numeşti prieten... îmi face el un reproş dureros.

- Ahhh, uitasem, aşa e! Măcar i-ai cumpărat ceva ca lumea?

- Sigur, nu ţi-am spus doar că am umblat toată ziua?

În acel moment, la auzul cuvântului cadou, în creierul meu se produce o scurtă conexiune: cadou, adică pachet, adică Mihăiţă. Motiv pentru care îl întreb:

- Auzi? Ia spune, ce a zis Mihăiţă de pachet? S-a bucurat?

- Pachet? Care pachet? A, ăla pe care mi l-ai dat acu' o lună? Nu ştiu, nu l-am sunat şi nu i l-am dat încă pentru că m-am gândit că dacă tot îi fac o surpriză şi merg la ziua lui mâine, să i-l dau atunci...

Să auzim de bine!