"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

vineri, 19 august 2011

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (6)

Plaja Pahis
Ziua cinci-Plaja Pahis şi Limenaria
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi suntem decişi ca să întoarcem foaia. Dacă până acum am mers spre estul insulei, iată că a venit momentul ca să mergem şi spre vest. Aşa că decidem ca să atacăm plaja Pahis în timpul dimineţii şi localitatea Limenaria mai pe seară.
Plaja Pahis este foarte aproape de hotelul nostru, aşa că nici nu ştim când am ajuns. Pe plajă se coboară pe o rampă care străbate o mică tavernă. Marcată cu steag albastru, îşi merită renumele cu prisosinţă. Nisipul cel mai fin pe plajă şi în apă, iar apa foarte curată. Nu ai nevoie ca să închiriezi umbrele pentru că numeroşi pini îţi oferă umbra lor. Iar intrarea în mare este ca pentru bebeluşi: poţi merge mai bine de o sută de metri până apa îţi ajunge la brâu. Duş, grup sanitar, salvamar şi dotări recreative se observă imediat.
Dar mare plăcere oferită de această plajă este cu totul alta: pinii. Pădurea de pini care se întinde până aproape de mare îţi oferă posibilitatea de a te aciua orinde la o umbră şi un miros dintre cele mai plăcute. Ceea ce facem şi noi. Ne bălăcim, admirăm peştişori, iar crudul destin îşi arată faţa din nou: în febra plecării, am uitat ca să iau pompa de umflat barca. Iar la dimensiunea ei, chiar presupunând că aş putea asigura presiunea, umflatul ar dura vreo două zile… Aşa că ne jucăm şi bălăcim ca nişte civili nevinovaţi cu gândul că pot filma şi aşa ceva vietăţi subacvatice. Dar destinul se arată mai crud decât soarta (!) când constat că aparatul de filmat subacvatic s-a stricat…
Nu-mi rămâne altă distracţie decât să îmi chinuiesc bietele fete, înotând pe sub apă şi trăgându-le la fund, lucru care se pare că le provoacă o mare plăcere, dacă mă iau după palmele pe care le primesc…
Stăm până către orele patru ale amiezii, după care ne strângem catrafusele şi plecăm cu inimile îndurerate spre o nouă bătălie cu duşul. Reuşim o victorie rapidă şi decisivă, ne parfumăm şi plecăm spre Limenaria. Aşa cum v-am mai spus, Limenaria este o localitate în sudul insulei, cu un nume având o sonoritate apropiată de cea de Limenas. Localitatea este suficient de mare, dar nu atât cât Limenas, asta dacă mă iau după imaginea de ansamblu pentru că, dacă mă iau după numărul de maşini, nu e nicio deosebire. La fel de multe, iar locuri de parcare la fel de rare. Găsim unul lângă biserica oraşului, după care încercăm ca să găsim o stradă pe care să coborâm spre port. Am scris încercăm ca să găsim o stradă, pentru că aşa ceva nu există în accepţiunea românească a cuvântului. Nu reuşim să coborâm decât pe unele din celebrele străduţe greceşti, înguste chiar şi pentru o bicicletă… dar atât de pitoreşti prin intimitatea lor. Ajunşi în port, mă bucur de salutul unanim al tuturor ospătarilor ieşiţi în faţa tavernelor, datorită şepcii mele de căpitan de marină. Unul singur, probabil un novice, face greşeala de a mă numi amiral… Numărul magazinelor nu este întrecut decât de cel al tavernelor, aşa că nu putem ca să le vizităm chiar pe toate şi după vreo două ore plecăm spre casă.
Drumul de întoarcere îl facem pe noapte, dar asta nu îi scade absolut deloc din farmec. Ajunşi în Linmenas ne gândim că domnul Stratos poate fi afectat de lipsa noastră aşa că decidem ca să mâncăm în localul pe care cu onor îl conduce. Intrăm în stabiliment în ovaţiile generale ale ospătarilor şi luăm loc la masa devenită de acum, a noastră. Bunul domn Stratos vine ca să semneze condica de prezenţă la masa noastră, prilej cu care observă o oarecare indecizie din partea noastră în alegerea meniului. Dovedind alese calităţi morale, omul ne roagă ca să lăsăm această problemă în grija lui. Apucăm să îi spunem că am vrea ceva uşor, ca de seară, iar el ne confirmă că a înţeles perfect mesajul.
Nu trece mult şi apare primul chelner, în persoana lui Cristi. Acesta nu are altceva în mână decât… un platou. Un platou cu renumita bouiourdi. Este o tentaţie la care şi marele Ulise ar fi cedat, aşa că ne repezim sălbatici ca să îi devorăm conţinutul. Lipsa de atenţie ne costă pentru că apare Nikos cu binecunoscutul platou într-o mână, iar pe platou se află renumita tyrosalada. Refuzul ar fi o gravă impoliteţe din partea noastră, aşa că acceptăm tăcuţi ofranda. Pâinea se termină rapid şi Nikos ne întrabă dacă mai dorim un coş. Întrebare inutilă la care răspundem afirmativ dând din cap, ocupaţi cu molfăitul salatelor. Eh, oftăm satisfăcuţi de finalizarea procesului de devorare a salatelor, dar satisfacţia noastră este prematură pentru că apare domnul Stratos cu ce credeţi? Un platou! Un platou cu vreo duzină de preparate nevinovate din peşte, cum ar fi fille de biban, calamari şi altele asemănătoare în cantităţi pe care le-am fi utilizat la un botez în Bucureşti… Ochii ne sticlesc, iar politieţea ne împiedică să-l refuzăm cu atât mai mult cu cât Nikos apare cu un platou cu caracatiţă la grătar pentru copilă.
Simţind probabil tensiunea provocată de inegalitatea creată, domnul Stratos dispare urgent şi apare la fel de urgent cu un eh, ei bine, un platou! Un platou cu marinată de stridii în sos picant de roşii. Da, acum e linişte la masă, dacă exceptăm mormăiturile de satisfacţie. Aici e cazul ca să remarc un fenomen culinar deosebit. Deşi sosul este de o picanterie rar întâlnită (kafteros, în greceşte), aceasta ne sperie de pomană pentru că efectul dispare după aproximativ cinci minute! Dorind ca să vadă armonia unei familii pe viu, domnul Stratos ne acompaniază la masă, prilej de a continua discuţia noastră trecută.
- Aţi avut mare noroc ca să vă naşteţi pe o asemenea insulă, îi spun eu printre altele.
- Aiurea, sunt născut lângă Atena, mă pune omul la punct.
- Şi atunci, de ce aţi venit aici? continui eu.
- Şi de ce, mă rog frumos, să nu vin? Şi aici este tot Grecia, şi aici trăiesc la fel.
Vorbele lui mă dor. Aş dori şi eu să spun că mă mut în Lugoj, pentru că şi acolo trăiesc la fel ca în Bucureşti… dar nu pot. Nu pot nici să las maşina descuiată peste noapte, nu pot merge pe stradă fără ca să nu calc într-o murdărie, o mulţime de lucruri nu pot. Aşa cum am remarcat şi în Corfu, domnul Stratos e foarte fericit că este unde este şi că este cum este. Cu mica lui afacere, el ştie, după o viaţă trăită nu numai în Grecia (a lucrat cincisprezece ani în Germania), că aici sau oriunde în Grecia, se simte şi se va simţi bine. Că va trăi între aceeaşi oameni şi aceleaşi obiceiuri.
Îl felicit pe bunul om pentru amabilitatea lui, pentru cinstea şi încrederea lui şi îi promit că ne vom revedea.
- Sunteţi creştin, sunteţi ortodox? îmi permit eu două întrebări foarte intime.
- Da, sunt, toţi grecii sunt (şi aici trebuie ca să îi dau dreptate), dar eu consider credinţa ca fiind ceva în mine, în pieptul meu, spune el punându-şi o mână în dreptul inimii. Nu înţeleg oamenii care îşi fac o cruce până în pământ când trec pe lângă o biserică şi apoi întorc capul după o femeie.
Da, aşa este, dragă domnule Stratos, îmi spun eu în gând şi soţia îmi confirmă din priviri. Eşti creştin şi tot ce ai făcut până acum cu noi sau de faţă cu noi a dovedit asta. Din senin simt o mare înţelegere faţă de acest om pe care viaţa, cu siguranţă nu l-a ocolit cu greutăţile ei, dar care şi-a păstrat credinţa şi dragostea faţă de viaţă. Brusc, îmi dau seama că a-ţi trăi viaţa este o formă a credinţei.
Credeţi că lucrurile se termină aşa repede în Thasos? Dacă da, atunci vă înşelaţi. Pentru că fiind sub puternicul efect al conversaţiei purtate, omul uită de toate şi aduce la masă cu mâna lui, ce credeţi? Da, exact, un platou! Cu trei sardele foarte atletice, garnisite aşa cum trebuie şi cu lămâia de rigoare, spunându-ne:
- Aţi spus că vreţi ceva uşor şi m-am gândit că puţin peşte…
Ne uităm toţi trei unul la altul şi apoi toţi trei la domnul Stratos. Nu suntem oamenii care să strice o prietenie pentru trei sardele, aşa că începem ca să le devorăm supuşi. Tocmai la timp ca să îi eliberăm masa lui Cristi care vine şi el cu ce altceva decât un platou, cu felii de pepene galben şi roşu, spunând:
- Acum ştiţi obiceiul… e din partea casei…
Ne sculăm cu mare dificultate de la masă, consolaţi de vorbele bunului patron:
- Îmi cer scuze, dar aţi spus că vreţi ca să mâncaţi ceva uşor… nu v-am adus fripturi sau alte alea…
Nu îi răspund pentru că îmi este frică să nu sughit, dar fac un semn de înţelegere din mână. Ca să intru pe scaunul şoferului sunt nevoit ca să îl trag spre spate cu trei diviziuni…
Abia acum pot spune că s-a mai terminat o seară în Thasos.
Să auzim de bine!

2 comentarii:

  1. Noi am fost la sfarsitul lunii iunie in anul 2011, si am fost primiti cu aceeasi caldura de acest Domn Stratos, un grec deosebit care ne-a facut sa ne simtim foarte bine chiar din prima noastra seara in Thasos!
    Bravo lui si felicitari tie pentru faptul ca ne impartasesti experientele turistice!

    RăspundețiȘtergere
  2. @ pauli: Da, un om deosebit de amabil. Iar farmecul grădinii era de neeglat... mai ales când punea şi o muzică adecvată...

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!