luni, 23 decembrie 2013

Despre noi/România

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Obiceiul casei este ca să public articolele din colaborări pe pagina corespunzătoare din FotoBlogul din Drumul Taberei. Ei bine, de data asta autorul, de fapt, autoarea, s-a întrecut pe sine şi mi-a trimis un articol care mi se pare atât de plin de substanţă încât îl public pe pagina principală a blogului. Nu înainte de a-i dori succes în continuare şi de a-i mulţumi pentru calitatea gândirii.

"România nu este doar o bucată de pământ aflată în sud-estul Europei undeva pe paralela 46. România nu e castelul Bran sau Vlad Ţepeş, nici Nadia Comaneci sau Ilie Năstase şi nici Marea Neagră. Aceste simboluri turistice internaţional recunoscute sunt în realitate nişte simple iluzii, utopii, căci nu doar ele ne caracterizează şi, de ce să nu recunoaştem: nicio ţară nu este şi nu va fi perfectă. Ceea ce face diferenţa rezidă, de fapt, în ceea ce ţara reuşeşte să creeze. Iar creaţia cea mai de seamă a oricărui stat, de altfel, este reprezentată de locuitorii săi, de populaţie, de aşa-zişii baştinaşi.
Ce fac băştinaşii României? Unii mult bine, alţii mult rău, unii rămân, iar alţii pleacă, însă cu toţii încearcă să realizeze ceva. Mânaţi de scopuri sau motivaţii din cele mai variate, care includ de la îmbogăţire subită până la foloase nemeritate, ascund cel mai adesea lăcomie, invidie, dorindu-şi, dacă se poate fără a precupeţi niciun efort, totul: vilă mai mare sau mai mică, piscină, SUV chiar dacă-i achiziţionat în rate pe 10 ani, smartphone ultimul model indiferent că folosesc la el cartelă în timp ce merg cu autobuzul, acestea au devenit repere ale civilizaţiei si culturii contemporane denotând, de ce să nu recunoaştem, o meschinărie...epocală. Spunem epocală pentru că, să ne-aducem aminte puţin şi de trecut. De la Decebal şi Traian încoace cu strămoşi din cei mai harnici şi viteji, am trecut prin istorie cu fruntea sus. Conduşi de personalităţi istorice care au marcat istoria şi nu doar pe plan naţional, ci continental, am trecut cu brio şi prin perioada comunismului în care, deşi pare surprinzător pentru tânăra generaţie de astăzi, am dobândit, nu fără trudă, statutul de „grânar al Europei”.
Unde au dispărut astăzi aceste achiziţii remarcabile, aceste repere ale unei civilizaţii milenare. Pentru că da, românii au privilegiul de a fi una dintre puţinele ţări cu o istorie atât de vastă. S-au afundat încet-încet în mocirla neo-corporatistă. Cu tot cu mall-urile, shopping-ul şi alte noi valori apărute. Totuşi care sunt valorile rămase? Ceva bun trebuie să se mai afle în interiorul şi exteriorul arcului carpatic. Ei bine, nu doar coloana infinitului sau poarta sărutului ne mai aduc o umbră de mândrie naţională. Au rămas şi oameni de valoare, ascunşi e-adevărat prin masa lipsită de substanţă.
Oameni care chiar dacă mai au un singur leu în portofel şi nu figurează defel în vreun top Forbes sunt dispuşi să îl ofere unui bătrân sau unei bătrâne necunoscute care în mod evident are mai multă nevoie de el. Pentru că ei ştiu ce înseamnă omenia şi îşi iubesc semenii nu doar prin vorbe trâmbiţate cu emfază în momente cheie.
Oameni care deşi sunt premiaţi şi multi-premiaţi, care au studiat peste hotare, preferă să revină în ţară pentru că aici e acasă. Pentru că ştiu că pot face mult bine şi, mai important, pentru că îşi doresc asta. Ei vor o ţară ca afară şi sunt dispuşi să sacrifice timp şi efort, să investească trup şi suflet pentru a obţine nişte rezultate remarcabile. Însă nu cuantificabile.
Oameni care se dedică carierei fie că lucrează în învăţământ sau în sistemul medical cu salarii aproape de limita demnităţii. Ei îşi iubesc încă meseria şi mai au puterea de a zâmbi, implicându-se total chiar dacă ştiu că poate niciodată, nimeni nu le va mulţumi. Eforturile lor depuse în contul ţării sunt incomensurabile şi niciun PIB nu la va putea îngloba vreodată corespunzător. Ei cresc, educă, vindecă, ajută generaţia de azi şi de mâine şi cred în bine.
Oameni care se gândesc la cei din jur şi-şi doresc să transforme răul în bine. Chiar dacă viaţa i-a lovit din plin, de nenumărate ori, încă au credinţă şi speranţă în oameni. Şi nu-şi doresc decât să-i ajute, cât de mult pot. Ei nu au deznadîjduit vreo clipă şi nu au timp să-şi plângă de milă. Au timp doar să lupte şi să dovedească că destinul, într-adevăr, stă doar în mâinile noastre.
Oameni care muncesc mult şi cinstit şi nu au aşteptat nimic mai mult şi nimic în schimb. Care dacă găsesc o geantă plină cu bani nu o păstrează şi care, din păcate, consideră că au o viaţă normală şi nu merită nimic în plus. Într-un mediu atât de pervertit, puritatea lor străluceşte ca diamantul însă, în mod bizar, cei din jur sunt orbi. Orbi şi orbiţi de o căutare continuă pentru ceva inexistent, dorinţă de parvenire şi uitare amarnică a locului de plecare, angrenaţi într-un freamăt fără valoare reală.
Toţi aceşti oameni ar trebui să ne reprezinte, să constituie majoritatea şi nu minoritatea. Căci îşi merită ţara, chiar dacă ea nu îi merită pe ei. Ei ar trebui să aibă măcar pe cine vota, căci preferă deseori să rămână acasă, opţiunile la îndemână fiind realmente similare şi la fel de nedemne de luat în seamă. Ei ar trebui să fie bine plătiţi fără să fie nevoiţi să ceară, pentru că îşi fac bine treaba. Să fie apreciaţi şi nu îngropaţi într-o societate consumeristă. Să nu aibă teama zilei de mâine. Ne strigăm sus şi tare iubirea de patrie şi bucuria neatârnării însă uităm preţul în sânge plătit de fraţii, părinţii sau chiar de copiii noştri. Iar valorile naţionale şi simbolurile care susţinem că ne definesc ni le amintim în mod convenabil doar în momente comemorative.
Ne dorim cu toţi să ne fie şi nouă şi copiilor noştri bine însă uităm că pentru acest lucru trebuie să oferim ceva în schimb. Puţină strădanie, efort, chiar muncă, interes, implicare şi, nu în ultimul rând, perseverenţă. Dacă vrem rezultate, apreciere şi nu un exod în masă în străinătate, trebuie să conştientizăm că facem parte dintr-un întreg. Care nu va putea fi niciodată schimbat dintr-odată, ci puţin câte puţin, prin gesturi mici, aparent lipsite de importanţă.Uitând de ignoranţă, indolenţă, invidie şi încercând să construim nu să distrugem sau să cheltuim vom avea, poate vreodată, o Românie demnă. Căci o Românie avem şi-acum dar a plecat capul de mult de ruşine, de neputinţă şi de durere. Acum avem o Românie care sângerează locuitori, aceştia preferând să plece decât să lupte cu morile de vânt şi să se chinuie pentru un trai decent. Locuitorii se gândesc să-şi încerce norocul în altă parte pentru că viaţa autohtonă a ajuns să pară un trist joc de noroc. Ne mândrim că suntem români, căci ştim că mulţi români sunt inteligenţi şi capabili. Ne mândrim că suntem români pentru că ştim că avem la picioare o ţară frumoasă poate nu îndeajuns de apreciată.
Avem un climat temperat continental, totuşi ne plângem ori de cald ori de frig. Avem norocul de a trăi într-un loc plin şi de păduri, dar şi de şes, înzestrat cu munte, dar şi cu mare şi preferăm să călătorim în străinătate. Există în România atât de multe locuri minunate care dispar în uitare din cauza coloşilor de beton ce împânzesc locurile. Uităm că pentru a ne bucura ochii cu frumuseţi naturale, trebuie să protejăm, să cultivăm şi să îngrijim.
Ecologia rămâne din păcate la stadiul de teorie predată la şcoală pentru că în realitate, poluarea şi neglijenţă legată de reciclarea responsabilă a deşeurilor au devenit o practică uzuală. Ne plângem de nivelul ridicat al poluării, dar pe de altă parte avem în parcare cel puţin două maşini. Tăiem pădurile fără milă şi ne vom îmtreba nu acum, ci peste câteva decenii, unde au dispărut, iar urmaşii urmaşilor noşti vor primi moştenire o ţara văduvită de peisaje de basm.
Avem basme populare, o zestre centenară transmisă prin viu grai, care stau mărturie a tradiţiilor şi obiceiurilor ce ajung acum desuete. Tinerii iau în derâdere nişte practici uzitate de sute de ani şi adoptă altele noi, fără substanţă, care nu pot servi fundament pentru...nimic. Îngropaţi de tehnologia covărşitoare, ajung la o precocitate bizară şi împărtăşesc năzuinţe incalificabile. Ştiu că tehnologia le oferă posibilităţi infinite însă, în loc să le fructifice în mod benefic, nu se gândesc decât la propriul interes şi propria bunăstare.
Ce se întâmplă însă cu oamenii frumoşi si buni, cu cei pentru care a fi român nu semnifică doar o titulatură în buletin? Pe lângă faptul că pleacă sau se ascund, vor să uite. Să uite de lipsa unei recunoaşteri adecvate a meritelor lor, de răutatea celor care nu-i înţeleg şi-i marginalizează, de visele lor. Visele lor sunt lipsite de egoism şi, în general, nu sunt limitate pentru că aceştia ştiu că totul e posibil.
Toleranţa a ajuns să semene cu un ideal nerealizabil deoarece nu ne mai caracterizează demult. Nu mai împărtăşim compasiune, bun simţ şi apreciere şi preferăm vorbe grele şi pline de venin adeseori negândite. Ne place mai des să judecăm şi mai rar să ajutăm sau să înţelegem şi să acceptăm, dar avem pretenţia de a fi trataţi la rândul nostru cu consideraţie. Poate e târziu pentru schimbat mentalităţi construite în câţiva zeci de ani într-o clipă sau de modificat judecăţi de valoare, dar valoarea merită şi încă mai poate fi găsită. Şi nu prin violenţă, protest sau, pentru unii poate chiar revoluţie, ci prin plus valoarea conferită de oameni de calitate.
Problema esenţială asupra căreia ar trebui să se abată atenţia tuturor este reprezentată de faptul că oamenii de calitate nu sunt niciodată destui. Avem din plin oameni care ridică statisticile violenţei domestice pe culmi negândite, din cei pentru care alcoolul ajunge un mod de viaţă, din cei care nu cunosc semnificaţie iubirii părinteşti şi înmulţesc numărul de abuzuri sau de abandonuri. Cum ar fi să ne imaginăm pentru o clipă că totul stă în mâinile noastre? Că fără noi ţara s-ar prăbuşi, ar dispărea pur şi simplu de pe faţa pământului? Probabil că mulţi salvatori de patrie s-ar naşte atunci şi ar ajnge, în mod subit, să-şi ia în serios rolul de...români. Adevărul este că nu trebuie să ne imaginăm pentru că este vorba de realitate. Ţara şi viitorul ei chiar se află în mâinile noastre, fie că ne place sau nu, fie că suntem sau nu capabili să o conducem. Ne place să învinovăţim conducerea, însă uităm că ei sunt ca şi noi. Aleşii noştri nu provin din alte meleaguri, sunt şi ei la fel de români ca şi noi. Iar dacă au ajuns să ne reprezinte este pentru că...aşa suntem. Ei sunt reflecţia marii majorităţi a populaţiei, chiar dacă pare greu de crezut.
Propun să uităm însă măcar pentru o clipă, de toţi şi de toate. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune. Poate nu ieşim pe plus întotdeauna însă cred şi simt că există o speranţă. Vreau să fim cât de buni, de generoşi, de toleranţi, de demni, de muncitori putem. Cu toţii putem fi exact ceea ce ne dorim, important este să luptăm pentru a ne depăşi condiţia de acum, pentru a nu fi doar noi mândri de România, ci şi ea mândră de noi. Sună destul de mult a manifest patriotic dar este posibil ca de asta să avem nevoie, căci din noi porneşte schimbarea."
de Irina Olteanu
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!