De ce îmi place jocul de snooker

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Activitatea de practicant mi s-a părut întotdeauna mult mai utilă decât cea de chibiţ. Iar manifestările pătimaşe sau comentariile făcute în calitate de chibiţ mi s-au părut întotdeauna chiar inutile. Nu cred că antrenorul vreunei echipe îşi va modifica componenţa echipei doar pentru că mie nu-mi place de un jucător sau altul. Fără discuţie, nu poţi avea timpul şi nici posibilitatea fizică de a practica toate activităţile sportive care îţi plac. Dar asta nu m-a împiedicat să-mi respect cât am putut de mult apropierea de principiul mai sus enunţat.
Astfel că, îmi place, atunci când am timp, să urmăresc o partidă de volei la fel de mult cum îmi place să urmăresc o cursă ciclistă şi îmi place să urmăresc o partidă de tenis la fel de mult ca un meci de baschet. Desigur că, majoriatea acestor spectacole le pot urmări doar aflat în faţa micului ecran dar, vă rog să mă credeţi, de fiecare dată o fac cu regretul că nu am prcticat sportul respectiv.
Unul din sporturile care mă atrag în mod deosebit este snooker-ul. Şi asta nu doar din cauză că masa de joc este mult mai mare decât cea de biliard sau găurile mult mai mici. Şi nici pentru că jucătorii se prezintă la „patru ace” şi cu pantofii făcuţi.
Atunci de ce îmi place jocul de snooker? Credeţi că pentru faptul că spectatorii nu urlă ca descreieraţii, aşa cum fac la alte sporturi, atunci când un jucător bagă o bilă în buzunarul mesei? Da, dar nu numai pentru asta.
Credeţi că pentru faptul că jucătorii nu-şi trag pe ascuns şuturi şi pumni în gură cum fac la alte sporturi? Da, dar nu numai pentru asta.
Credeţi că pentru faptul că jucătorii nu termină partida plini de noroi sau cu tricourile rupte, aşa cum se întâmplă la alte sporturi? Da, dar nu numai pentru asta.
Urmăresc pe Eurosport partidele Campionatului mondial de snooker, desfăşurat la Sheffield, în celebra sală Crucible. Pentru operativitate, în arenă sunt instalate două mese la care se joacă simultan, arena fiind despărţită în două de o cortină verticală, care se poate ridica în anumite situaţii. La una din mese joacă celebrul Stephen Hendry, unul dintre cei mai mari jucători de snooker. Iar Hendry reuşeşte un break de 147 de puncte. Pentru neiniţiaţi, un break reprezintă numărul de puncte acumulate de un jucător pe durata cât a jucat doar el la masă. Astfel, un break poate avea valori diferite, de la 1 la 147 şi durează până când jucătorul greşeşte sau efectuează o lovitură de siguranţă şi trebuie să cedeze adeversarului locul său la masă. Un break de 147 de puncte este ceva minunat şi cu totul deosebit, însemnând parctic că un jucător a jucat singur de la lovitura de deschidere şi până la introducerea într-unul din buzunare a ultimei bile, cea neagră. Pentru comparaţie, pot să vă spun că un break de 10 puncte realizat de un amator este o performanţă excepţională.
Ei bine, ce credeţi că s-a întâmplat când Hendry a realizat break-ul de 147 de puncte? În acel moment, cei doi jucători aflaţi la masa vecină, cea ascunsă de cortină, şi ei mari campioni la rândul lor, şi-au întrerupt partida şi au venit să-şi felicite viitorul adversar!
De asta îmi place jocul de snooker.
Să auzim de bine!