Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vă rog ca, înainte de a trece la subiectul postării de astăzi, să-mi permiteţi o scurtă paranteză. Este vorba despre oratorie.
Fără să am vreo intenţie declarată, am avut ocazia să ascult în zilele din urmă o sumă de candidaţi, unii mai locvaci decât alţii. În paralel, nu au lipsit comentariile diferiţilor analişti, unul mai analist decât altul, dar toţi având o trăsătură comună: ridiculizarea vreunui candidat. Dar nciunul, dar absolut niciunul dintre aceşti analişti, nu a făcut nicio remarcă pertinentă referitoare la calităţile de orator ale vreunui candidat, calităţi atât de necesare într-o dispută electorală.
Oratoria nu este o vorbă lipsită de conţinut, este o artă şi o ştiinţă la fel de bine documentată şi fundamentată ca oricare alta, cu instrumentele şi metodele ei specifice. Şi asta nu de ieri, de alaltăieri, ci din vremurile antichităţii. Elocinţa, limbajul trupului, analiza argumentelor sunt doar câteva dintre instrumentele pe care le are la îndemână un orator. Ei bine, deşi poate afirmaţia mea va stârni zâmbete, vă spun cu mâna pe inimă că singurul orator adevărat pe care am avut ocazia să-l ascult cu prilejul campaniei electorale a fost Marian Vanghelie. Nu credeţi? Luaţi dicţionarul sau un manual de oratorie, verificaţi ce înseamnă oratorie şi apoi comparaţi cuvântările lui cu tot ce ţine de acest domeniu. Asta nu înseamnă că vă recomand votarea lui, ci că, în accepţiunea mea, a fost singurul candidat care a respectat şi folosit fără greşeală instrumentele oratoriei.
Şi acum, să ne întoarcem la oile noastre. Este vorba de campania electorală, încă în desfăşurare la momentul când scriu aceste rânduri. Campanie care nu a fost niciodată mai violentă şi mai agresivă ca acum. Pe de o parte, PDL-iştii sunt nevoiţi să tragă cu dinţii de posturile avute pentru a-şi păstra beneficiile lor şi ale anturajului lor şi, mai ales, pentru a-şi asigura încă o bună perioadă protecţia în faţa justiţiei (vă amintiţi ce scriam într-o postare mult mai veche cum că, anunţul opoziţiei că PDL-işti vor da socoteală după alegeri va declanşa o luptă pe viaţă şi pe moarte?), iar pe de altă parte USL-işti care se simt pe cai mari şi sunt conştienţi că a venit momentul lor care, dacă nu e fructificat acum, nu va mai fi niciodată.
Ei bine, nici unii şi nici alţii nu s-au dat înapoi de la cele mai belicoase proclamaţii şi acuzaţii. Dincolo de faptul că atacurile au ajuns să aibă loc şi asupra persoanei, nu asupra ideii, o afirmaţie nu mi-a plăcut de loc, dar absolut de loc. Aceea cu „Afară cu PDL! PDL trebuie să dispară”. Nu sunt susţinător al PDL şi, dacă stau bine să mă gândesc, al niciun partid sau alianţă. Poate am o uşoară tentă liberală, dar nu acesta este motivul pentru care nu mă împac cu lozinca. Iar abuzurile şi cinismul la care s-a dedat PDL în timpul guvernării nu pot trezi simpatia niciunui om normal. Dar tocmai pentru că mă consider un om normal, nu mă pot împăca nici cu abuzul şi nici cu funcţionarea unui sistem politic lipsit de control. Căci ce altceva înseamnă un partid atotputernic, fie el şi o uniune, ce altceva poate însemna funcţionarea unui organism care are creier, dar căruia îi lipseşte sistemul vegetativ al controlului? Pentru că opoziția este la fel de necesară ca și puterea.
Abuz pentru că acum, mai mult ca niciodată, avem nevoie de oameni competenţi şi nepătaţi, indiferent de culoarea politică. Nu criteriul politic aplicat fanatic trebuie să primeze, ci cel al profesionalismului. Din acest punct de vedere, vă asigur că mă voi simţi cu adevărat un cetăţean liber al unei ţări libere şi democratice atunci când îl voi auzi pe domnul Ponta numind într-o funcţie un membru al noii opoziţii.
Lipsă de control pentru că, nu numai cei cincizeci de ani de comunism, dar chiar ultimii opt ani ne-au demonstrat cât se poate de clar şi de argumentat ce poate face un partid unic aflat la putere, ce monştri poate naşte somnul unei democraţii şchioape, în care politicul nu este supus controlului. Nu pentru un partid unic au ieşit oamenii din toată ţara în stradă, indiferent de starea vremii, ci pentru dreptate şi normalitate. Din acest punct de vedere, consider că niciun partid şi nicio lozincă nu vor aduce în ţară românii plecaţi, ci doar garanţia dreptăţii şi normalităţii. Şi, aşa cum am mai afirmat, primul semn de revenire la justiţie şi normalitate este ca parlamentul şi noul guvern să elaboreze şi să aplice o astfel de legislaţie încât trecutul recent să nu mai poată fi repetat niciodată.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!