Mai există un şablon interesant. De fapt, o oarecare combinaţie. Este vorba de şablonul numelui şi cel al profesiei. Dacă personajul este unul pozitiv, numele lui poate fi oricare. Engelbert, John sau Murdch, nu are nicio importanţă. Dar dacă este un personaj negativ, în majoritatea cazurilor se va numi Devereaux. Nu mă întrebaţi de ce pentru că nu am reuşit să aflu. Cu profesiile, lucrurile sunt mult mai simple. Dacă e vorba de o femeie, lucrează în publicitate sau tocmai îşi deschide cel mai modern salon (sau firmă) din oraş. Dacă e bărbat, ori e avocat, ori se ocupă de fuziuni. Puteţi deschide un fişier Excel (am numit aplicaţia asta pentru că vă oferă posibilitatea calculării unor statistici) şi să consemnaţi toate profesiunile găsite în filmele americane. Îmi veţi da dreptate. Dar, ce folos?
Ca desert, să menţionăm un şablon mai vechi. Acesta se numeşte nici mai mult şi nici mai puţin altfel decât Volvo. Da, aţi citit bine, Volvo. E vorba de celebra marcă de maşini, ca să nu zic autoturisme. Referirea la el îmbracă două forme: verbală sau de imagine. “Iar a venit Bob cu Volvo-ul lui rablagit” sau “Ei, Tom, te-ai ajuns, acum văd că te fâţâi într-un Volvo”. Deci, oricum o întorci, că e de bine, că e de rău, tot de Volvo dai. Despre imagine, ce să mai zicem? Dacă personajul principal (sau unul din ele) nu are un Volvo în dotare, maşina va apare cu siguranţă în prima imagine în care apar maşini. Că e trasă la bordură, că e într-o parcare sau un cimitir de maşini, tot Volvo scrie pe ea. Că aparţine unui bogătaş care pleacă la biroul lui de pe Wall Street sau că el unui strungar amărât (sincer, nu am văzut asemenea personaj într-un film american), tot Volvo e. Că e nichelat, cromat şi utilat sau că zace pe un maidan, Volvo scrie pe siglă. Ce ne rămâne de făcut este să aşteptăm ca americanii să afle şi de existenţa Loganului.
În sfârşit, un ultim şablon, dar care mă enervează cel mai mult. Atât de mult încât, de cele mai multe ori schimb canalul sau închid aparatul. Este vorba de lipsa luminii. Sau, mai bine zis, de dominaţia întunericului în filmele americane.
Şi nu mă refer aici la celebrele exemple în care el pleacă în urmărire pe lumină la un capăt al oraşului şi îl ajunge pe infractor pe întuneric la celălalt capăt al oraşului. Mă refer la ponderea uriaşă a scenelor cu lumină redusă, filmări de noapte sau în plin întuneric existente într-un film american. Rar, foarte rar am ocazia să văd un film american în care măcar jumătate din durata filmului să reprezinte scene derulate pe lumină. Cea mai mică şi nevinovată acţiune, chiar dacă începe pe lumină, se continuă sau se termină pe întuneric. Nu mă credeţi? Faceţi o asemenea cronometrare la orice film vă cade în mână (chiar dacă nu e un thriller) şi îmi veţi da dreptate. Adăugaţi la această atmosferă întunecată şi vorbitul în şoaptă, specific personajelor masculine din filmele americane şi veţi obţine o atmosferă de toată frumuseţea...
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!