Babilonul bruxelez (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt convins că, până acum, aţi auzit de varza de Bruxelles. Sau de rasa de iepuri Marele Belgian. Dar nu şi de Babilonul bruxelez. Ei bine, veţi auzi de acum încolo.

Aeronava Tarom a aterizat pe unul din aeroporturile bruxeleze cu fix un minut întârziere. Drumul a fost plăcut doar pe jumătate dacă ne gândim la faptul că am văzut Lacul Balaton de la zece miii de metri, ca parte plăcută şi faptul că am fost zdruncinaţi ca într-o căruţă, ca parte neplăcută. Dar, mă credeţi sau nu, am cea mai mare încredere în piloţii noştri, aşa că am lucrat pe laptopul din dotare aproape tot drumul.

Chiar de la ieşirea pe uşa avionului am fost întâmpinat de cuceririle civilizaţiei: din acel moment şi până la vreo două sute de metri de hotelul meu, nu am fost atins de nicio picătură de ploaie! Sunt preluat de tunelul flexibil şi condus spre un pasaj interminabil de lung, dotat cu trotuar rulant, lucru pentru care sunt chiar recunoscător, pentru că altfel, având în vedere lungimea pasajului, ar fi trebuit să merg pe jos cale de vreo jumătate de zi… De la capătul pasajului sunt dirijat spre un nivel inferior de unde mă urc în trenul spre Bruxelles, evident după ce cumpăr biletul care, culmea, îmi este verificat pe parcurs… La Gara Centrală cobor şi urc câteva niveluri subterane, care îmi permit să ajung la linia de metrou trebuitoare, linie care mă scoate foarte aproape de hotel. Acest lucru nu este o excepţie de care mă bucur, dacă ne gândim la faptul că sunt atâtea staţii de metrou, încât niciun punct al oraşului nu este mai departe de două-trei sute de metri de o staţie. Metroul bruxelez nu are nimic neobişnuit în felul lui de a fi şi prezenta, exceptând sistemul de control-acces, asemănător celui din Athena, lucru pentru care grecii au fost vehemenţi criticaţi. Ineditul constă în lipsa turnicheţilor, validarea legitimaţiei făcându-se la un mic cititor aflat pe un fel de picior situat în mijlocul pasajului de acces. Din miile de călători pe care am avut ocazia să-i văd în zilele cât am colindat oraşul, doar doi şi-au validat legitimaţiile de călătorie. Unul am fost eu… Dar metroul bruxelez îmi oferă şi imagini de acţiune, cum ar fi, într-o seară, potolirea unui frup de tineri excesiv de gălăgioşi de câţiva poliţişti. Dar ce poliţişti... mama, mamă! Nişte zdrahoni de crezi că-s luptători de wrestling...

Acum, ajuns la hotel, ce credeţi că am făcut primul lucru? Mi-am despachetat lucrurile? Nu! M-am dezbrăcat? Nţ! Am mâncat? Nici atât! Atunci ce am făcut? Mi-am luat aparatele de fotografiat şi am pornit razna prin marele oraş. Mare oraş care, prin diversitatea naţiilor observate pe străzile parcurse m-a determinat să dau numele postării. Pentru că este imposibil să nu observi pe stradă, în restaurant sau în metrou că, alături de tine se află evrei cu perciuni sau arăboaice înfofolite, japonezi galbeni de curiozitate sau negri vânzători ambulanţi. Personal, nu cred că există vreo naţie pământeană care să nu-şi aibe reprezentanţii ei acolo… Ocazie cu care poţi observa şi o oarecare segregare a responsabilităţilor, în sensul că toţi vânzătorii ambulanţi erau africani...

Deformaţia mea profesională mă face să am un ochi critic, aşa că, după ce prima observaţie s-a referit la oameni, cea de a doua se referă la străzi şi case. Case strâmte şi înalte, în culori sobre, cu ferestre alungite, alături de blocuri din sticlă înalte până la cer, construite după cele mai moderne standarde arhitecturale. Un hotel de vreo treizeci de etaje, acoperit cu sticlă, răsare realmente în mijlocul unei mări de căsuţe tipice belgiene, ceea ce întăreşte aspectul de Babilon. De fapt, văzând construcţiile moderne care domină, în special, centrul oraşului, îţi dai seama de ajutorul enorm dat dezvoltării oraşului (şi PIB-ului belgian) de existenţa birourilor Comisiei Europene. O mare de funcţionari care au nevoie de locuinţe, haine sau alimente au dat şi dau de lucru oamenilor de afaceri locali, începând cu proprietarii de mici birturi şi terminând cu marile hoteluri. Pentru că, trebuie să v-o spun şi pe asta, există un hotel aproape pe fiecare stradă… Stradă care e menţinută curată de curăţitori. Curăţitori pentru că nu le pot spune măturători deoarece fiecare este dotat cu un fel de tulumbă-aspirator motorizată.

Străzile nu sunt aşa cum te-ai aştepta, adică largi. Sunt cele care s-au construit odată cu oraşul, adică destul de înguste, cu o circulaţie dominată de sensuri unice. Chiar şi cele câteva mari bulevarde parcurse, nu depăşesc trei benzi în lăţime. Dar, legat de străzi mai este un aspect deosebit de relavant: pistele pentru biciclişti. Marcajele sunt omniprezente şi respectate cu o sfinţenie care e caracteristică doar oamenilor civilizaţi. Pe una dintre străduţele cu sens unic care dau într-un bulevard cu sens unic văd maşinile aşteptând la stop. Niciuna, dar absolut niciuna din şirul nesfârşit, nu depăşeşte marcajul pentru biciclişti trasat pe stradă! Pe trotuar, aceeaşi situaţie, pietonii nu merg pe zona marcată pentru biciclişti, ceea ce i-a permis unui motoretist să treacă pe lângă mine fără nicio problemă pentru vreunul dintre noi…

Să auzim de bine!