Încep postarea de astăzi cu o scurtă aducere aminte a unei întâmplări din copilărie. Mă aflu, împreună cu tatăl meu, în pridvorul casei copilăriei mele. Eu îmi fac de lucru cu o mașinuță, în timp ce tata repară o priză. Bunica mea, mama bună cum se spune prin partea locului, gătește ceva în bucătăria de vară. La un moment dat, scoate capul pe ușă și îi spune tatei:
- Copile, ia mergi de taie niște lemne!
Copilul, adică tata, om ajuns la o vârstă respectabilă, cu familia lui, cu casa lui și având copilul lui, se scoală fără o vorbă și se duce să taie lemenele cerute.
Acel copile îmi răsună și acum în urechi. Pentru că nu face altceva decât să-mi reamintească permanent adevărata stare de lucruri: chiar dacă nu mai suntem copii, rămânem copiii părinților noștri indiferent de vârstă.
La naștere suntem copii bebeluși. Creștem ca să umblăm în patru labe și să devenim copilași. Ajungem să fim copii școlari și să mergem la școala primară, iar apoi devenim copii adolescenți în liceu. Suntem copii tineri în facultate pentru ca apoi, să ne căsătorim și să avem copii la rândul nostru, noi rămânând copiii părinților.
Astăzi e ziua copiiilor. A copiiilor noștri, a copiiilor oricui pentru că, odată devenit părinte, simți că toți copiii lumii sunt și ai tăi.
E ziua oglinzii sufletelor noastre, pentru că ei sunt adevărata noastră imagine, cu lucrurile bune pe care îi învățăm să le facă și cu lucrurile rele pe care îi lăsăm să le facă.
E ziua copiiilor, a urmașilor noștri, a celor care ne construiesc drumul neuitării.
Să ne trăiți, copiii lumii, să vă trăim, copiii lumii!
Să auzim de bine!
P.S. Zilele trecute fiica mea mă mustra pentru că, spre deosebire de anul trecut, nu am postat nimic de ziua ei.
Sufletul meu scump, vreau să știi că un părinte nu își poate publica oricând sentimentele avute față de copilul lui pentru că, atunci ar trebui să facă acest lucru în fiecare secundă a vieții lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!