Victoria reformei sanitare

Motto: Domnule Prim ministru, vreau să vă raportez că reforma sistemului sanitar a început azi, la ora 14.15! (raportarea publică a unuia din miniştrii sănătăţii din timpul guvernării ţărăniste).

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa cum am precizat nu o dată, ca răspuns la comentariile făcute pe blog, toate întâmplările descrise în articolele postate au fost perfect reale, putând fi confirmate de martori. Am revenit cu această precizare pentru că rândurile de mai jos vi se vor părea de domeniul ştiinţifico-fantastic.

O întâmplare nefericită a făcut ca mama mea să necesite internarea într-unul din spitalele bucureştene. Am chemat prin telefon salvarea, care s-a prezentat suficient de prompt. Dar de aici încolo, lucrurile trec de orice limită a imaginaţiei sau a bunului simţ. Sanitarul (sau medicul) venit la uşă, o examinează şi decide că trebuie internată. Perfect, îi răspund eu, aduceţi un scaun cu rotile, ea fiind netransportabilă. „Păi”, îmi răspunde omul, „nu cred că o putem pune pe scaun pentru că nu se pliază”. Rămân consternat câteva clipe. „Vreţi să îmi spuneţi că pe maşina salvării nu aveţi scaun pliant cu rotile”, îl întreb într-un târziu. „Ba avem”, îmi răspunde după câteva clipe de gândire. „Păi, mergeţi şi-l aduceţi”, încerc eu o sugestie. „Dar nu pot singur”, mă lămureşte el. „Nu-i nimic”, îi răspund, „sunt eu aici, mare şi tare, tocmai bun să vă ajut”. „A, nu e nevoie, că o să-l rog pe colegul din maşină”. Explodez: „Bine, domnule, EU trebuie să vă dau soluţii? Sunteţi un om al Salvării, pentru asta aţi fost chemat, trebuie să vă spun eu ce aveţi în maşină şi cum se foloseşte?”

Ei, vi s-a părut un dialog kafkian? Să fiţi sănătoşi, ăsta e abia începutul. Pleacă omul şi vine cu colegul şi cu scaunul. O suim pe mama pe scaun, coborâm la parterul blocului, o transferăm pe tragă şi apoi în maşină. Cu salvarea a plecat fiica mea, urmând ca eu cu soţia să dau fuga acasă şi să îi ajungem cu maşina noastră. Pe drum fiind, mă sună copila: „Tata, mai aveţi mult până aici?” „De ce?” o întreb îngrozit. „Pentru că nu are cine să o dea jos de pe targă şi să o ducă la urgenţe! Nu sunt brancardieri”. Izbucnesc într-un râs nervos şi accelerez. Ajung la spital, dau de camera de urgenţe şi găsesc copila speriată: „Tata, acum un minut a venit un domn şi a ajutat-o pe doctoriţă să o mute pe patul din camera de urgenţă”. Aşteptăm docili rezultatul analizelor şi iată că se apropie de mine doctoriţa, de altfel, un om deosebit de capabil şi amabil. „Nu vă supăraţi, nu avem brancardieri, mă puteţi ajuta să o ducem la radiografie?” Obişnuit de acum cu refrenul, mă declar apt şi de acord, aşa că încep să împing la targă. Ajungem la sala de radiografie, buna doctoriţă intră cu fişele, iar după câteve momente iese medicul specialist: „Nu vă supăraţi, o să vă dau un halat de plumb, vreţi să o ţineţi dumneavoastră pe masă în poziţia corespunzătoare? Nu are cine să ne ajute”, îmi explică el ruşinat. Bunînţeles că accept, îmbrac halatul de protecţie şi intru în sala de radiografii. Credeţi că aici se termină? Aiurea! Totul se repetă şi la sala de ecografie, după care, buna doctoriţă mă întrebă cu ochii ruşinaţi: „Nu vă supăraţi, vreţi să o duceţi dumneavoastră la salon? Ştiţi, nu avem brancardieri”... Accept şi plec cu targa la lifturi care, deşi scrie că sunt pentru medici sau pentru urgenţe, nu circulă, aşa că trebuie să aşteptăm sosirea unui lift de persoane. Ajungem, i se face repartizarea la salon şi iat-o acum intenată.

A doua zi, trec pe la ea şi o găsesc răcită. Motivul? Îi căzuse pătura de pe ea peste noapte şi până dimineaţă, nu a intrat NICIO asistentă sau soră în salon! O liniştesc şi plec. A doua zi o găsesc şi mai răcită. La întrebarea mea, mama îmi răspunde că a venit o soră, care i-a scos cămaşa de noapte ca să îi pună o perfuzie şi a lăsat-o doar în maiou şi dezvelită până dimineaţa, spunând că ea nu are timp ca să se ocupe de toţi. O îmbrac, o liniştesc din nou şi plec. A treia zi o găsesc flămândă rău. Deşi văd pe noptieră farfuria cu mâncare. O întreb ce s-a întîmplat şi îmi răspunde că ea e imobilizată din cauza perfuziilor şi NIMENI nu a venit să o ajute să mănânce, aşa că a răbdat o zi şi o noapte. Îi dau să mănânce şi plec într-o stare de nervi vecină cu nebunia.

Şi vine ziua externării. Amabilă, doctoriţa de secţie, solicită o salvare ca să o ducem acasă. După vreo două ore de aşteptat, vine şi anunţul că maşina este sosită. Coborâm la salvare cu căruciorul cu rotile şi ne apropiem de maşina salvării. Şoferul deschide uşile din spate şi coboară o targă RIGIDĂ, care îmi venea prin dreptul şalelor (şi sunt un tip înalt)! „Trebuie să o punem pe targă”, zice omul. „Cum Dumnezeu să o pun pe o targă de asemenea înălţime? Nici EU nu mă pot căţăra pe ea”, îi răspund. „Astea le avem în dotare”, îmi răspunde el indiferent.

Acestea au fost faptele. Orice ar spune ministrul sănătăţii, Primul ministru sau orice altă oficialitate, eu am văzut pe pielea mea adevăratele rezultatele ale reformei în sănătate, rezultate care, sper că nu vă vor lovi şi pe voi.

Să auzim de bine!