Hă, hă, cum râde Băsescu la Iliescu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu, când mă gândesc cum arăta viaţa socială după Revoluţie, simt cum mă trec fiori.

Hă, hă, oamenii descoperiseră libertăţi şi drepturi noi, de neimaginat până atunci şi, ca orice copil care primeşte o jucărie fără ca să i se explice funcţionarea, smotoceau drepturile astea de le mergeau fulgii, hă, hă.

Hă, hă, se supăra un muncitor pe şeful de echipă? Nicio problemă: sindicatul punea imediat de o grevă de o săptămână de îţi era mai mare dragul şi la care se cerea schimbarea tuturor miniştrilor. Te certai cu administratorul de bloc? Iarăşi, nicio problemă: se punea de un marş şi o demonstraţie de minim 20.000 de persoane care cereau demisia (niciodată nu am aflat a cui) şi căderea Guvernului, hă, hă.

Hă, hă, nu era zi ca să nu auzi de o grevă generală, de o manifestaţie ca lumea, de un nou sindicat sau un nou partid constituite. Era o atmosferă de nemaipomenită emulaţie, de nemaipomenită nelinişte, nimic nu plăcea, nimic nu convenea, hă, hă.

Hă, hă, peste toate aceastea, tronau în plină măreţie câteva aspecte devenite tradiţionale. Unul din ele era sloganul că nu ne vindem ţara. Strigat din tot sufletul de cei care, imediat ce s-au văzut puşi în drepturi, improprietăriţi sau despăgubiţi, nu au ştiut să facă altceva decât să vândă, să taie şi să demoleze tot ce le cădea în mână, animaţi de o lăcomie inimaginabilă, hă, hă.

Hă, hă, cel de al doilea era zâmbetul lui Iliescu. Cronici întregi s-au scris pentru combaterea acestui gest oribil, nenumărate mese rotunde s-au încins, cronicari au făcut averi criticând şi comentând această apucătură abominabilă. Nu era emisiune, nu era cenaclu, nu era întâlnire în care să nu se combată vehement, tovărăşeşte, zâmbetul lui Iliescu, hă, hă.

Hă, hă, nu cred că mă înşel dacă afirm că au fost organizate mitinguri pentru combaterea acestui zâmbet. Pe orice post de televiziune te uitai, ştirile se deschideau cu imagini acuzatoare de la ultimul zâmbet al lui Iliescu, hă, hă.

Hă, hă, dar anii au trecut... Sindicatele s-au mai subţiat, liderii s-au mai politizat, muncitorii s-au mai privatizat şi au căpătat alte apucături, iar nervii li s-au mai liniştit, hă, hă.

Hă, hă, s-au liniştit atât de mult încât nu au observat că au un alt preşedinte. S-au liniştit atît de mult încât nu au mai observat că acesta nu zâmbeşte, ci hăhăie de-a binelea. S-au liniştit atât de mult încât nu observă că actualul preşedinte, chiar dacă face un anunţ mortuar, o face hăhăind cu gura până la urechi. Dar, ce folos? Nimeni nu mai iese în stradă, nimeni nu mai organizează niciun miting, nimeni nu mai organizează mese rotunde pe această temă,nimeni nu mai taie păduri pentru ziarele care vor comenta… Doamne, cum s-a mai lenevit lumea în douăzeci de ani, de nici măcar un hăhăit nu îi mai mobilizează... hă, hă.

Să auzim de bine!