Galoşii lui Nicuşor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nicuşor are treizeci şi opt de ani şi e colegul nostru. S-a căsătorit anul acesta în vară cu Michiduţă (aşa o alintă cunoscuţii pe Mihaela, soţia lui) care are vreo zece ani mai puţin. Au fost potrivirea perfectă: pe cât este el de mototol, pe atât este ea de energică. Pe cât este el de aiurit, pe atât este ea de calculată. Problemele în căsnicia lor au apărut odată cu venirea iernii. Din cauza aglomeraţiei din troleu, este ceva obişnuit ca supravieţuitorii să se mai calce din când în când pe picioare, lucru de care nu este scutit nici Nicuşor. Însă la el, problema căpăta o turnură mai gravă prin faptul că poartă galoşi. Odată călcat pe picior, timiditatea acestuia îl împiedică să enunţe vreo revendicare sau să confirme atunci când cineva zbiară din mijlocul trupurilor înghesuite:

- Am găsit un galoş! Al cui este?

Aşa că, aproape săptămânal, Nicuşor ajunge acasă cu galoşii descompletaţi. Asta până într-o zi când, Michiduţă nu a mai suportat şi i-a spus pe un ton blând, prietenos:

- Măi omule, te ia mama dracului dacă mai eşti bleg! Fii mai atent, că dăm o avere pe galoşi. Iar dacă auzi pe cineva că a găsit unul, nu te mai sfii şi spune că-i al tău. Să ştii că mă faci să-ţi tai din alocaţia pentru ţigări.

Nicuşor e un bărbat adevărat, aşa că nu a putut suporta să nu asculte povaţa nevestei. La vreo trei zile după discuţia avută, apare Nicuşor în uşa biroului cu un galoş în mână. Trist, se îndreaptă spre masa lui. Noi, ştiind de la el de discuţia avută pe tema galoşilor, încercăm să-i redăm pofta de viaţă cu îndemnuri de genul:

- Bravo, Nicuşoare, aşa trebuia să faci mai demult! Acu’ ai fost dur, la mai mare! Să nu-ţi mai fie frică să răspunzi când cineva întrebă!

- Sunteţi complet idioţi, ne răspunde acesta posac. Aşa am făcut. Ai mei sunt în picioare. Acum am doi de dreptul.

Să auzim de bine!