marți, 27 decembrie 2011

Sania inversată

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu este pentru prima dată când mergem într-o poiană. Că e vorba de o poiană cu flori sau că e vorba de Poiana Braşov, noi ne descurcăm. Şi când zic noi, asta înseamnă grupul nostru dur şi trecut prin multiple încercări, grup format din Mirciulică, Mihăiţă, Iulică şi subsemnatul.
Toti dorobanţi, toţi căciulari, vorba bardului, mai ales că suntem dotaţi cu nişte căciuli cât toate zilele aduse din vremuri imemoriale de la ruşi, ne-am decis ca să mergem la săniuş în Poiana Braşov. Având deja o oarecare experienţă de când cu păţania cu bobul, am decis ca, de data asta, să dăm dovadă de responsabilitate şi să luăm viaţa în piept în mod individual. Asta însemnând ca fiecare să venim cu sania lui şi să lăsăm pe pustie orice altă experienţă de dat pe zăpadă cu orice alt mijloc decât cu cunoscuta saniuţă.
Pentru deplasarea la locul faptei am decis să mergem tot cu maşina lui Mirciulică şi tot cu el la volan. Dintre avantajele acestei alegeri se remarcă de departe cel al benzinei plătite de tatăl lui Mirciulică, nu pentru că este un tip culant, ci pentru că şi-a lăsat portmoneul la îndemâna juniorului...
Aşa că, alimentăm la Favorit şi luăm drumul codrului la modul cel mai propriu. Dacă în alte situaţii eram conduşi de numitul Mirciulică cu 41 km/h acum, din cauza ninsorii care nu mai conteneşte, deja această viteză ni se pare una ameţitoare. Singurul element pozitiv este faptul că am reuşit ca să-l sculăm pe Mihăiţă la ore incredibil de matinale pentru organismul lui, cum ar fi ora 06.30! Iar avantajul îl remarcăm când verificăm ora sosirii, care este mult sub aşteptările noastre, cu toată viteza redusă cu care a condus Mirciulică. Ne cazăm de urgenţă şi pornim într-o scurtă incursiune de recunoaştere, deoarece nu vrem ca să mai pierdem timp mâine dimineaţă cu căutări sterile. Odată terminat raidul, seara ne-o petrecem la modul cel mai plăcut, întrucât am reuşit ca să ne afiliem unui grup care lucra la o bildingeală. Pentru cei veniţi mai curând în ţară, bildingeală este varianta uzuală a termenului românesc team building.
Cu muzică, cu dans, cu mâncare şi cu bancuri, seara a trecut uşor şi repede, aşa că mergem să dormim aşa cum ne-am aşternut. Ceasurile sună deşteptarea la orele şapte dimineaţa. Îmbrăcarea, un mic dejun consistent şi, cu săniile după noi, dăm fuga pe pârtie. E drept că, Mihăiţă vine oarecum mai la urma noastră, nu din cauza zăpezii, ci din cauza proastei înţelegeri a sensului cuvântului copios, care la el înseamnă chiar copios.
Primul intră în acţiune Mirciulică. Poziţia preferată de acesta este clasică, în sensul că respectivul se aşează în fund undeva pe sanie, se împinge cu picioarele şi, după ce porneşte, le pune pe tălpici. Ţinând seama de faptul că Mirciulică nu poate fi cântărit decât pe un cântar farmaceutic, poziţia adoptată nu îi oferă nicio satisfacţie deosebită, afară de o hurducăneală consistentă a fundului.
Al doilea intră în acţiune Iulică. El este omul la care se observă cel mai bine efectele studiilor superioare. Poziţia adoptată de el este una novatoare pornind de la poziţia clasică, în sensul că, se aşează în fund pe sanie, dar cu picioarele pe sanie. În acest fel, nu numai că îşi protejează picioarele de orice accident, dar nu mai are niciun control asupra saniei, lucru pe care îl observăm lesne când numitul nu mai ajunge la capătul pârtiei.
Întrucât o parte din digestie a fost efectuată, următorul la rând nu este altul decât Mihăiţă. Datorită efectelor de amortizare care sunt presupuse a le avea burta respectivului, acesta împinge sania şi, după ce capătă avânt, se trânteşte pe burtă ca sacul din pod. Dar încercarea lui este sortită eşecului chiar de la început din cauza greutăţii excesive, care face ca tălpicile să se scufunde în zăpadă după primii doi metri.
Acum urmez eu. Mă gândesc ce metodă să adopt şi cea mai convenabilă mi se pare cea a lui Mihăiţă, având în vedere că nu am nici de departe gabaritul lui. Drept pentru care, după ce împing sania câţiva metri, mă arunc pe ea pe burtă şi îi apuc cornele cu ambele mâini întinse. Avantajul poziţiei constă în aceea că pot folosi în voie picioarele pentru cârmit. Sania capătă repede viteză şi vântul începe să-mi şuiere pe la urechi. Ţin cornele saniei bine strânse în pumni şi bag adânc în zăpadă vârfurile ghetelor atunci când vreau ca să cârmesc. Zăpada străluceşte orbitor şi albul ei estompează orice denivelare. Inclusiv un ditamai mormanul de zăpada aflat întâmplător pe traiectoria mea. BUF! este sunetul surd produs de sania care se înfige în nămete într-o explozie de nori de zăpadă. În mod miraculos văd că am reuşit să trec prin morman, dar ceva s-a schimbat. Parcă simt mult mai pregnant onduleurile şi denivelările zăpezii. Chiar prea pregnant, ceea ce mă face să fiu mai atent cu persoana mea...
Pornind de la reconstituirile făcute ulterior pe baza imaginilor prinse de diferite aparate optice din zonă, la ieşirea din nămete se poate observa cu mare claritate că trecerea prin nămete a provocat un efect de switch: posesorul (adică eu) alunecă cu burta pe zăpadă, în timp ce sania (care trebuia să se află sub) se află pe spatele posesorului (adică a mea) pe tot traseul până la capătul pârtiei!
P.S. Vânătăile palmelor, produse în locul unde ţineam coarnele saniei, s-au estompat după o săptămână.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!