Adevărata penitenţă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt în bucătărie şi prepar o ciorbă de linte. Cu afumătură, normal. Ori, e ştiut de toată lumea că un asemenea proces îţi ascute simţurile la extrem. Şi astfel prind o ştire care îmi trece fulgerător pe la ureche. Fiul criminalului de la Perla vorbeşte despre una din ultimele întrevederi avută cu tatăl lui. Prilej de a ne face cunoscut că acesta, adică tatăl lui, a început să compună versuri şi se căieşte şi face penitenţă pentru faptele săvârşite.

Pentru moment intuiesc durerea unui fiu căruia i-a rămas un asemenea tată. Şi mă gândesc şi la căinţa criminalului, care este un gest cât se poate de creştinesc. Prin definiţie, a te căi semnifică sentimentul de scârbă faţă de faptele făcute, semnifică dorinţa de smerenie şi de umilinţă, inclusiv faţă de propria persoană. Este o formă prin care noi, oamenii, nu ştiu dacă şi animalele, ne manifestăm nu numai regretul, ci şi dorinţa de ispăşire, de autopedepsire datorită conştientizării gravităţii faptelor comise.

În esenţă, puşcăria sau diversele sancţiuni aplicate de societate răufăcătorilor au tocmai acest rol al căinţei, al conştientizării răului făcut, de responsabilizare.

Nu ştiu dacă există o relaţie directă între nivelul cultural şi cel al căinţei, dar sunt sigur că există una între căinţă şi recunoaşterea şi acceptarea pedepsei aplicate, la fel cum există una între căinţă şi nivelul conştiinţei. Oricum am privi lucrurile, căinţa este un sentiment de mare profunzime şi doar alienaţii sunt scutiţi de povara lui. Faptul că am făcut un lucru rău, iar în urma lui ne căim, nu dovedeşte altceva decât că avem o conştiinţă care lucrează şi ne mustră. Iar suferinţa acestei căinţe, odată ispăşită, ne va proteja pe viitor de comiterea altor fapte rele.

Dar ştirea continuă. Prilej de a afla că respectivul criminal se căieşte pentru a impresiona judecătorii şi a fi mai repede eliberat din puşcărie! Ce mustrări de conştiinţă, ce regrete, ce păreri de rău, ce conştiinţă... Astea-s pentru fraieri. Adevărata căinţă se face pentru a fi eliberat mai repede.

Să auzim de bine!

Internaţionalismul protocronist românesc

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În vremurile comuniste a existat o dispută aprinsă între diferiţi oameni de cultură ai societăţii româneşti privind raportul sincronism/protocronism.

În esenţă, era vorba despre prezenţa internaţională, prin realizările sale, a poporului român comparativ cu realizările altor naţii. Adepţii sincronismului susţineau că noi nu am fost cu nimic mai breji decât alte popoare şi ceea ce au descoperit românii era deja descoperit de alţii. În acelaşi timp, adepţii protocronismului susţineau că românii au fost antemergători, că sunt pioneri în domeniul respectiv şi nimeni nu a mai făcut aşa ceva anterior.

Fiecare tabără îşi avea proprii ei susţinători şi propriile argumente. De exemplu, adepţii protocronismului puteau exemplifica cu inventarea stiloului de către Petrache Poenaru, realizare protocronistă fără nici un dubiu.

Anii au trecut, a venit Revoluţia şi se părea că lucrurile s-au mai temperat. Cel puţin eu nu am mai auzit de vreo controversă pe acestă temă. Am auzit de o mulţime de alte controverse, pe cu totul alte teme, dar se pare că exponenţii culturii şi ştiinţei româneşti sunt preocupaţi mai mult de aspectele politice ale vieţii româneşti…

Dar, românul este o fire participativă, o fire implicată, o fire care nu se mulţumeşte cu condiţiia sa. Asta a făcut ca tabăra protocronistă să câştige noi adepţi şi noi realizări spre invidia celorlalte naţii europene. Am fost primii care am invadat oraşele şi mahalalele Italiei cu cerşetori şi prostituate la o proporţie neatinsă de alt popor european. Tot noi, românii, am fost primii care am oripilat societatea italienească cu un număr inimaginabil de crime şi violuri. A auzit cineva de vreun singur ceh care să se fi remarcat prin asemenea fapte în Italia? Românii au fost la fel de primii cu invadarea străzilor londoneze cu cerşetori şi hoţi. Formând adevărate colonii, românii noştri au depăşit chiar cele mai optimiste prevederi, dacă ne gândim doar la exemplul unui politician care s-a dus tocmai prin acele ţinuturi ca să-şi ucidă amanta. A auzit cineva de vreun eston care să se fi remarcat prin asemenea fapte?

Spania a devenit adăpostul proxeneţilor, iar guvernul francez a fost dus la exasperare de aceeiaşi cerşetori şi hoţi români. Pe o hartă virtuală urmăream cum premierele româneşti acopereau tot mai mult bătrânul continent. Belgia? Biruită! Ah, poate Norvegia… Nicio speranţă! Austria? Rămasă nu numai mută, dar şi fără lebede. Nimeni şi nimic nu ne putea întrece. Orice ţară în care se putea accede era procopsită cu un hoţ sau un criminal de-al nostru, din popor.

Dar iată că o rază de speranţă s-a ivit atunci când am făcut un scurt inventar: Malta. Malta nu putuse fi biruită, nu eram protocronişti pe tot frontul. Până ieri. Când o ştire de ultimă oră îmi redă speranţele şi optimismul: un român a fost extrădat din Malta pentru uciderea unui emigrant. Ei, aşa mai merge… iar le-am luat-o înaintea tuturor...

Să auzim de bine!