De ce nu îmi plac filmele americane (7)

Într-o suită de postări publicată prin 2009, pe la începuturile activităţii mele de blogger, începusem să vă povestesc de nu îmi plac filmele americane. Să vă amintesc doar două aspecte care mă fac să schimb canalul de fiecare dată. Scena ventilatorului care se învârteşte lent, cu o lumină în spate nu lipseşte din niciun film de acţiune (vezi „Die hard” sau „Total recall”). Cel puţin, eu nu am văzut niciunul în care să lipsească. Al doilea este stabilirea aiuritoare a punctelor cardinale. Chiar dăunăzi am schimbat canalul după ce am auzit unul din personaje spunându-i altuia: tu o iei prin nordul clădirii! Deşi am trecut prin numeroase şcoli şi am o imaginaţie bogată, nu îmi pot imagina cum poţi stabili punctele cardinale ale unui clădiri, altele decât cele geografice (pentru că am auzit şi formularea: tu vei ocoli maşina pe la sud! Deci maşina, ca şi clădirea de mai sus, au cel puţin un punct cardinal, dar ştiut doar de personaje…).
Sâmbătă, în timp ce eram la masa de prânz, nu am de lucru şi pornesc televizorul. Nu ştiu prin ce întâmplare cumplită, aparatul porneşte chiar pe postul Romantica unde rula un film american. Scena e idilică. Ea, jucându-se plină de răsfăţ cu un ursuleţ, se aşează pe scaun lângă el, care lucra la un birou, şi îi spune alintându-se:
- Dacă vreodată vom avea vreau copil, vreau să îmi promiţi că vom avea în fiecare zi o discuţie ca doi adulţi...
Sunt în plin avânt de a duce lingura cu ciorbă la gură când, respectiva replică îmi blochează toate transmisiile nervoase către muşchii din dotare. Rămân nemişcat preţ de câteva secunde cu lingura la nivelul urechii. Trebuie să mă calmez pentru că, altfel mă paşte ulcerul din cauza enormităţilor auzite. Copila pune mâna pe telefon şi sună la 112. Auzind operatoarea care o sfătuieşte ca să apese pe tasta 1 pentru meniu, copila spune:
- Eu aş dori nişte cartofi prăjiţi, dacă se poate…
Soţia încearcă să-mi aplice manevra Rorschach. Stop! Aici cred că am început să le aburesc… Testul acesta este unul de imaginaţie, nu de resuscitare. În fine, soţia îmi aplică o manevră. Buna şi bătrâna mea mamă încearcă să-şi bage mâna pe gâtul meu spunând că a mai făcut aşa ceva cu o vacă după ce înghiţise un cotor de măr… E nevoie de două pahare cu apă plată şi unul cu apă denivelată ca să-mi pot coordona musculatura adecvată.
Cum adică? Scenaristul îşi imagina că, odată ce devine tată, un adult nu face altceva decât să umble în patru labe prin casă strigând tuu-tuu şi să doarmă ghem cu degetul mare în gură? O discuţie de genul „Mami, mi-ai făcut pacheţelul? Da, iubitule, dar nu uita când ieşi de la serviciu să treci să mai cumperi unt de arahide” nu mai are loc între doi adulţi după ce aceştia au un copil? Sau o discuţie de genul “Iubitule, iar au sunat cei de la gaze să întrebe când plătim factura. Da, mami, aştept să vină prima aia odată şi direct la ei merg” nu mai este o discuţie între doi adulţi şi nu-şi mai are rostul între doi adulţi care au un copil? Ce credea scenaristul ăla idiot că discută doi adulţi care au un copil? Ma-ma, pa-pa, ca-ca şi atât până încolo, spre optsprezece ani ai copilului? Nu mai au probleme cu robinetul care s-a stricat la bucătărie, cu acoperişul de la garaj care lasă ploaia să intre, cu cumpăratul detergenţilor sau mersul la coafor, cu bătutul şniţelelor sau creşterea preţului la mazăre?
Iată, dragii mei, încă un motiv pentru care nu îmi plac filmele americane.