joi, 24 mai 2012

De ce nu îmi plac filmele americane (8)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu am mai scris cam de multişor despre ceea ce mă enervează atunci când încerc să urmăresc un film american. Am zis încerc pentru că nu reuşesc niciodată să le vizionez până la capăt din motive deja spuse sau pe care vi le voi spune în continuare.
Un şablon tembel (na, că m-am enervat) este cel al lucrului la calculator. De fapt, aici ca şi în cazul şablonului cu frigiderul, este o combinaţie de două şabloane: cel al lucrului la tastatură şi cel al imaginii ecranului proiectată pe faţa personajului. Dragii mei, vă precizez că ar trebui să trimiteţi copiii la culcare pentru că se vor spune lucruri grele în continuare. Să le luăm pe rând. Există o probabilitate destul de mare ca mulţi din cei ce citiţi aceste rânduri să aveţi abilităţi în acest domeniu. Vreau să zic, al calculatorului. Comenzile date de pe tastatură se numesc (în mod popular) short cut-uri. Oricât de puţini neuroni ai avea, dacă ar trebui să proiectezi un sistem de introducere a datelor de pe tastatură, ţi-ai da seama că nu poţi da o comandă de execuţie apăsând o singură tastă. Pur şi simplu pentru că bietul computer nu ar avea de unde să ştie că tu îi dai o comandă de execuţie sau că vrei să scrii o literă. Şi atunci, nişte oameni, ceva mai inteligenţi ca regizorii americani, au conceput un sistem care să facă delimitarea: o tastă de schimbare a funcţiei iniţiale sau combinaţii de două sau trei taste pentru a da o comandă de execuţie (ALT+o literă sau CTRL+o literă sau ALT+CTRL+o literă etc). Acest fapt elementar face viaţa uşoară atât operatorului, cât şi calculatorului. Ei bine, nu şi în filmele americane. Acolo, oamenii scriu într-o veselie bătând doar câte o tastă. Iar aici, fără să fiu răutăcios, cred că mai pot face o remarcă: niciodată ceea ce se scrie nu apare în vreo fereastră de dialog. Personajele scriu orbeşte, fără să ştie ce au scris şi fără posibilitatea corectării, din moment ce nu apare nicăieri ceea ce scriu ei cu atâta ardoare. Dar cruzimea regizorilor nu se opreşte aici, ei evită sistematic utilizarea dispozitivului atât de cunoscut sub numele de mouse. Iar un devizist (persoană care se ocupă de calculul şi optimizarea timpilor de lucru) vă va putea face un calcul simplu: ce e mai rapid, să foloseşti cel puţin trei degete ca să tastezi o amărâtă de literă sau un clic pe mouse? Şi aici s-ar mai putea adugă şi altele: de câte ori ajunge în faţa calculatorului, eroul nostru nu are nicio emoţie sau confuzie. Cunoaşte perfect orice sistem de operare, orice instrument de lucru (deşi specificitatea lor diferă extraordinar de mult), nu greşeşte niciodată, deşi nu vede ce scrie şi nu poate corecta etc. Toate astea din comenzile de pe tastatură. Aţi trimis copiii la culcare? Pentru că acum vom analiza tema monitorului. Personajul nostru stă aplecat spre monitor. Camera îl filmează ca şi cum ea (camera) s-ar afla în monitor. Scena e dramatică, o rachetă nucleară tocmai a scăpat de sub control şi se îndreaptă ameninţător spre New York (în SUA, nu există, dacă ne luăm după locul de desfăşurare al filmelor, alte oraşe decât New York, Washington, Los Angeles, Seattle şi San Francisco). Personajul nostru, lac de sudoare, se chinuie să spargă codul de activare (sau dezactivare, depinde cât sunteţi de optimişti). Pe faţă i se perindă şiruri luminoase de cifre. Cum adică i se perindă şiruri de cifre pe faţă? Acest lucru nu are cum să se întâmple conform legilor fizicii pământeşti. E drept că faţa lui poate să apară mai luminată sau mai întunecată (după cum e şi ecranul), dar şiruri de cifre nu au cum să apară. Pentru simplul motiv că, dacă am dori ca acest lucru să se întâmple, ar trebui să îi proiectăm în faţă raze de laser. Pe lângă faptul că monitoarele nu au aşa ceva în interiorul lor, nici nu ar fi omeneşte. Numai o rază laser poate genera un caracter perfect conturat pe mutra personajului la 40 cm de ecran. Adică o rază de lumină monocromă şi coerentă. În niciun caz un ecran, indiferent de modalitatea de obţinere a imaginii. Nu vreau să mai intru în detalii anatomice (tocmai am măcat) în ceea ce priveşte alcătuirea ecranelor de monitoare, dar vă rog să mă credeţi pe cuvânt.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!