"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)
Se afișează postările cu eticheta orientare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta orientare. Afișați toate postările

vineri, 4 iunie 2010

Utilitatea GPS-ului peste hotare

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
De data asta nu am mai putut să ne reunim în plen. Aşa că, din bătrâna noastră gaşcă vom merge numai trei titulari (evident, cu familiile din dotarea individuală). Vom merge în Grecia cu intenţia declarată de a petrece acolo Revelionul. Am plecat pe 27 decembrie şi urmează să ne întoarcem pe 3 ianuarie. Asta ca să avem timp destul pentru colindat prin diferite locuri, nu numai pentru distracţii ieftine, cum ar fi petrecerile şi mâncatul fără măsură.
În concluzie, suntem trei familii grupate în două maşini, ceea ce face mersul în coloană mai uşor. Mihăiţă urmează să conducă grupul având în vedere că este posesorul unui GPS redutabil, pe care îl mai folosise cu rezultate “deosebite” cu prilejul unei excursii în Făgăraş. Nu vrem să riscăm vreo amendă, aşa că, în Bulgaria păstrăm viteza legală, ceea ce face să intrăm în Grecia mai pe la asfinţit. Trecem de Salonic cu speranţa că nu mai avem mult şi ajungem. Speranţă care începe să se risipească în momentul când vedem că se întunecă. Ceva nu mi se pare în regulă. Mai făcusem drumul anterior şi nici gând să dureze atât. Îi semnalizez lui Mihăiţă, oprim şi ne consultăm. Bine am făcut pentru că aparatul omului nu avea harta actualizată decât până în Vassiliki. Iar Mihăiţă neobservând acest aspect, mergea pe drumurile Greciei la nesfârşit.
Preiau conducerea trupei şi iată-ne ajunşi. A doua zi am decis să mergem în Salonic mai pe înserat, restul zilei fiind ocupat cu alte plimbări. Reuşim nu numai să ajungem, dar să şi găsim un loc de parcare, toate mulţumită GPS-ului. Facem un tur al oraşului şi, pe la orele 22 decidem să plecăm spre staţiunea noastră în ordinea de linie GPS, Mihăiţă, eu. Ordine firească având în vedere rezultatele notabile obţinute la intrarea în oraş. Acum, e momentul să vă fac o mărturisire: nu ştiu din ce motiv, dar ori de câte ori am fost în Salonic, am ştiut să intru şi să ajung la destinaţie, dar nu am mai ştiut să ies. Deşi îi cunosc străzile mai abitir ca ale cartierului meu. Cred că e o chestie hormonală... Aşa că, Mihăiţă cu GPS-ul lui este binevenit.
Pornim, iar eu mă ţin după luminile de poziţie ale maşinii lui Mihăiţă. E musai pentru că am uitat staţiile de emisie-recepţie la hotel. Semnalizează stânga. Şi eu la fel. Merge înainte. Eu după el. Semnalizează dreapta. Fac la fel. Merge înainte. Eu după el. Iar semnalizează stânga. Îl imit. Semnalizează dreapta. Eu după el. Merge înainte. Hop şi eu. Semnalizează stânga. Semnalizez şi eu. Intrăm pe nişte străduţe atât de înguste încât mă tem să nu rămân fără oglinzi. Semnalizează dreapta. Fac la fel. Iese într-un bulevard. Ţin aproape. “Dumnezeule”, mă gândesc, „dacă nu ar fi GPS-ul, eu singur nu ieşeam de aici în vecii vecilor”. Schimbările de direcţie şi opririle durează de vreo patruzeci de minute. Rememorând traseul, pot să jur că am parcurs mai mult de jumătate din străzile oraşului. Pe tăcute, îmi fac un legământ să nu mai vin în Salonic fără GPS.
Iată-ne ajunşi la un semafor. E pe culoarea roşie. Aşteptăm liniştiţi şi îl văd pe Mihăiţă cum pleacă la verde ca glonţul din puşcă. Eu după el. Nu peste mult timp recunosc traseul spre staţiunea noastră. Mergem cu pedala la podea şi ajungem la hotel în timp record. Parcăm maşinile, coborâm şi mă adresez lui Mihăiţă:
- Frate, bun e un GPS la casa omului!
- Ce-ţi veni? îmi răspunde Mihăiţă uitându-se lung la mine.
- Cum ce-mi veni? Păi, cine cucu crezi că ne scotea din oraş dacă nu aveai GPS-ul?
Mihăiţă mă mai priveşte odată lung, după care se întinde pe jos ca să poată râde mai în voie.
- Frate, aparatul arăta aiurea şi l-am deconectat după zece minute de rătăcit. E undeva, pe sub banchetă. Mi-am propus ca la primul stop important să o iau drept înainte şi aşa am ieşit!
Să auzim de bine!

luni, 19 octombrie 2009

De ce nu îmi plac filmele americane (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vrem nu vrem, atunci când deschidem televizorul ca să vizionăm un film, există o şansă de 98,761 % (matematic dovedită de un savant din Bangladesh) ca acesta să fie american. A trecut de mult vremea pionieratului când, dacă deschideai televizorul, aveai şansa să vizionezi un film francez sau italian. Spiritul omenirii a evoluat odată cu tehnica şi astfel, din Groenlanda până în insula Timor, toată omenirea e conştientă de binefacerile filmelor americane. De altfel, cu ce altceva s-ar putea asorta o Coca Cola sau un hot dog? Abundenţa acestor filme are însă şi un revers (valabil măcar pentru persoanele dotate cu un minim spirit de observaţie, ca să nu zic de bun simţ): descoperi mai repede şabloanele sau situaţiile anormale. Iar când afirm aceasta, nu mă gândesc absolut de loc la licenţele regizorale. Acum, când scriu aceste rânduri, îmi dau seama că sunt atât de multe aiureli (ca să folosesc un termen blând, blândeţe care îmi este caracteristică) încât nici nu ştiu cum să le sistematizez. Aşa că le voi descrie la grămadă.
Prima aiureală care îmi vine acum înaintea ochilor (şi pe lateral, în dreptul urechilor) este aceea cu orientarea. Ori de câte ori un personaj are nevoie de orientare (indiferent de zona geografică şi fără să fie dotat cu accesorii electronice sau de altă natură) sau când dă, la rândul lui, indicaţii altui personaj, se face referire la unul sau mai multe puncte cardinale: “fii atent, e la nord de tine» sau, după cum se exprima Wesley Snipes într-un film în care juca rolul unui agent ONU, «sunt pe latura de sud a zidului vestic», ceea ce mi s-a părut o adevărată perlă. Sunt dispus să fac cinste cu un hamburger şi o Pepsi Cola celui care va reuşi (folosind facilităţile oferite de limba română) să îmi poziţioneze în spaţiu conţinutul respectivei afirmaţii. Am încercat să folosesc acest gen de exprimare în vorbirea curentă, în discuţiile cu familia sau prietenii: “Tati, la care tonetă să merg să cumpăr ulei?», m-a întrebat copilul cu glas nevinovat. “Mergi la cea din sud-vestul blocului”, i-am răspuns sigur pe mine. Nu vă pot reda aici replica soţiei (deşi este o persoană manierată) şi nici plânsetul copilului pentru că îi vorbesc urât. Dar vă asigur că, fără ajutorul busolei, nici copilul şi nici soţia nu au reuşit să identifice amplasarea tonetei. Pentru că (îmi permit să vă fac atenţi) referirea nu se face niciodată la punctele cardinale atât de cunoscute nouă, ci la cele aferente persoanei sau obiectului: la nord de tine, la vest de clădirea şcolii, la sud de barca eşuată, a depăşit maşina prin estul ei etc. Vom continua…
Să auzim de bine!