Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
De data asta nu am mai putut să ne reunim în plen. Aşa că, din bătrâna noastră gaşcă vom merge numai trei titulari (evident, cu familiile din dotarea individuală). Vom merge în Grecia cu intenţia declarată de a petrece acolo Revelionul. Am plecat pe 27 decembrie şi urmează să ne întoarcem pe 3 ianuarie. Asta ca să avem timp destul pentru colindat prin diferite locuri, nu numai pentru distracţii ieftine, cum ar fi petrecerile şi mâncatul fără măsură.
În concluzie, suntem trei familii grupate în două maşini, ceea ce face mersul în coloană mai uşor. Mihăiţă urmează să conducă grupul având în vedere că este posesorul unui GPS redutabil, pe care îl mai folosise cu rezultate “deosebite” cu prilejul unei excursii în Făgăraş. Nu vrem să riscăm vreo amendă, aşa că, în Bulgaria păstrăm viteza legală, ceea ce face să intrăm în Grecia mai pe la asfinţit. Trecem de Salonic cu speranţa că nu mai avem mult şi ajungem. Speranţă care începe să se risipească în momentul când vedem că se întunecă. Ceva nu mi se pare în regulă. Mai făcusem drumul anterior şi nici gând să dureze atât. Îi semnalizez lui Mihăiţă, oprim şi ne consultăm. Bine am făcut pentru că aparatul omului nu avea harta actualizată decât până în Vassiliki. Iar Mihăiţă neobservând acest aspect, mergea pe drumurile Greciei la nesfârşit.
Preiau conducerea trupei şi iată-ne ajunşi. A doua zi am decis să mergem în Salonic mai pe înserat, restul zilei fiind ocupat cu alte plimbări. Reuşim nu numai să ajungem, dar să şi găsim un loc de parcare, toate mulţumită GPS-ului. Facem un tur al oraşului şi, pe la orele 22 decidem să plecăm spre staţiunea noastră în ordinea de linie GPS, Mihăiţă, eu. Ordine firească având în vedere rezultatele notabile obţinute la intrarea în oraş. Acum, e momentul să vă fac o mărturisire: nu ştiu din ce motiv, dar ori de câte ori am fost în Salonic, am ştiut să intru şi să ajung la destinaţie, dar nu am mai ştiut să ies. Deşi îi cunosc străzile mai abitir ca ale cartierului meu. Cred că e o chestie hormonală... Aşa că, Mihăiţă cu GPS-ul lui este binevenit.
Pornim, iar eu mă ţin după luminile de poziţie ale maşinii lui Mihăiţă. E musai pentru că am uitat staţiile de emisie-recepţie la hotel. Semnalizează stânga. Şi eu la fel. Merge înainte. Eu după el. Semnalizează dreapta. Fac la fel. Merge înainte. Eu după el. Iar semnalizează stânga. Îl imit. Semnalizează dreapta. Eu după el. Merge înainte. Hop şi eu. Semnalizează stânga. Semnalizez şi eu. Intrăm pe nişte străduţe atât de înguste încât mă tem să nu rămân fără oglinzi. Semnalizează dreapta. Fac la fel. Iese într-un bulevard. Ţin aproape. “Dumnezeule”, mă gândesc, „dacă nu ar fi GPS-ul, eu singur nu ieşeam de aici în vecii vecilor”. Schimbările de direcţie şi opririle durează de vreo patruzeci de minute. Rememorând traseul, pot să jur că am parcurs mai mult de jumătate din străzile oraşului. Pe tăcute, îmi fac un legământ să nu mai vin în Salonic fără GPS.
Iată-ne ajunşi la un semafor. E pe culoarea roşie. Aşteptăm liniştiţi şi îl văd pe Mihăiţă cum pleacă la verde ca glonţul din puşcă. Eu după el. Nu peste mult timp recunosc traseul spre staţiunea noastră. Mergem cu pedala la podea şi ajungem la hotel în timp record. Parcăm maşinile, coborâm şi mă adresez lui Mihăiţă:
- Frate, bun e un GPS la casa omului!
- Ce-ţi veni? îmi răspunde Mihăiţă uitându-se lung la mine.
- Cum ce-mi veni? Păi, cine cucu crezi că ne scotea din oraş dacă nu aveai GPS-ul?
Mihăiţă mă mai priveşte odată lung, după care se întinde pe jos ca să poată râde mai în voie.
- Frate, aparatul arăta aiurea şi l-am deconectat după zece minute de rătăcit. E undeva, pe sub banchetă. Mi-am propus ca la primul stop important să o iau drept înainte şi aşa am ieşit!
Să auzim de bine!
De data asta nu am mai putut să ne reunim în plen. Aşa că, din bătrâna noastră gaşcă vom merge numai trei titulari (evident, cu familiile din dotarea individuală). Vom merge în Grecia cu intenţia declarată de a petrece acolo Revelionul. Am plecat pe 27 decembrie şi urmează să ne întoarcem pe 3 ianuarie. Asta ca să avem timp destul pentru colindat prin diferite locuri, nu numai pentru distracţii ieftine, cum ar fi petrecerile şi mâncatul fără măsură.
În concluzie, suntem trei familii grupate în două maşini, ceea ce face mersul în coloană mai uşor. Mihăiţă urmează să conducă grupul având în vedere că este posesorul unui GPS redutabil, pe care îl mai folosise cu rezultate “deosebite” cu prilejul unei excursii în Făgăraş. Nu vrem să riscăm vreo amendă, aşa că, în Bulgaria păstrăm viteza legală, ceea ce face să intrăm în Grecia mai pe la asfinţit. Trecem de Salonic cu speranţa că nu mai avem mult şi ajungem. Speranţă care începe să se risipească în momentul când vedem că se întunecă. Ceva nu mi se pare în regulă. Mai făcusem drumul anterior şi nici gând să dureze atât. Îi semnalizez lui Mihăiţă, oprim şi ne consultăm. Bine am făcut pentru că aparatul omului nu avea harta actualizată decât până în Vassiliki. Iar Mihăiţă neobservând acest aspect, mergea pe drumurile Greciei la nesfârşit.
Preiau conducerea trupei şi iată-ne ajunşi. A doua zi am decis să mergem în Salonic mai pe înserat, restul zilei fiind ocupat cu alte plimbări. Reuşim nu numai să ajungem, dar să şi găsim un loc de parcare, toate mulţumită GPS-ului. Facem un tur al oraşului şi, pe la orele 22 decidem să plecăm spre staţiunea noastră în ordinea de linie GPS, Mihăiţă, eu. Ordine firească având în vedere rezultatele notabile obţinute la intrarea în oraş. Acum, e momentul să vă fac o mărturisire: nu ştiu din ce motiv, dar ori de câte ori am fost în Salonic, am ştiut să intru şi să ajung la destinaţie, dar nu am mai ştiut să ies. Deşi îi cunosc străzile mai abitir ca ale cartierului meu. Cred că e o chestie hormonală... Aşa că, Mihăiţă cu GPS-ul lui este binevenit.
Pornim, iar eu mă ţin după luminile de poziţie ale maşinii lui Mihăiţă. E musai pentru că am uitat staţiile de emisie-recepţie la hotel. Semnalizează stânga. Şi eu la fel. Merge înainte. Eu după el. Semnalizează dreapta. Fac la fel. Merge înainte. Eu după el. Iar semnalizează stânga. Îl imit. Semnalizează dreapta. Eu după el. Merge înainte. Hop şi eu. Semnalizează stânga. Semnalizez şi eu. Intrăm pe nişte străduţe atât de înguste încât mă tem să nu rămân fără oglinzi. Semnalizează dreapta. Fac la fel. Iese într-un bulevard. Ţin aproape. “Dumnezeule”, mă gândesc, „dacă nu ar fi GPS-ul, eu singur nu ieşeam de aici în vecii vecilor”. Schimbările de direcţie şi opririle durează de vreo patruzeci de minute. Rememorând traseul, pot să jur că am parcurs mai mult de jumătate din străzile oraşului. Pe tăcute, îmi fac un legământ să nu mai vin în Salonic fără GPS.
Iată-ne ajunşi la un semafor. E pe culoarea roşie. Aşteptăm liniştiţi şi îl văd pe Mihăiţă cum pleacă la verde ca glonţul din puşcă. Eu după el. Nu peste mult timp recunosc traseul spre staţiunea noastră. Mergem cu pedala la podea şi ajungem la hotel în timp record. Parcăm maşinile, coborâm şi mă adresez lui Mihăiţă:
- Frate, bun e un GPS la casa omului!
- Ce-ţi veni? îmi răspunde Mihăiţă uitându-se lung la mine.
- Cum ce-mi veni? Păi, cine cucu crezi că ne scotea din oraş dacă nu aveai GPS-ul?
Mihăiţă mă mai priveşte odată lung, după care se întinde pe jos ca să poată râde mai în voie.
- Frate, aparatul arăta aiurea şi l-am deconectat după zece minute de rătăcit. E undeva, pe sub banchetă. Mi-am propus ca la primul stop important să o iau drept înainte şi aşa am ieşit!
Să auzim de bine!
