miercuri, 30 mai 2012

De ce nu îmi plac filmele americane (10)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Hai să lăsăm lucrurile macabre şi să mergem mai departe. Cu un şablon vesel, cel al fularului nemişcat. Aceasta e o experineţă din categoria celor pe care le puteţi face şi acasă. Recomandabil este să rugaţi întâi un prieten să o facă. El, ras, tuns şi frezat, iese din clădirea unde îşi are domiciliul stabil sau flotant şi face câţiva paşi, până la colţul străzii, în căutarea unui taxi liber. Îmbrăcămintea îi denotă poziţia socială: smoking, ghetre de lac, mânuşi fine, pardesiu şi fular. Nelipsitul fular. Care, în mod evident, nu îl poartă băgat pe sub gulerul pardesiului, ci peste. Camera îl urmăreşte până aproape de staţia de taxiuri. Dragii mei, n-o să vă vină să credeţi, dar în tot acest timp fularul nu se mişcă! Tare, nu?
Vă dau cuvântul meu că am încercat experienţa şi nu doar odată şi nu într-un singur anotimp. Indiferent câ de gros şi de greu era fularul, acesta începea să fâlfâie până să apuc să parcurg 2 metri şi 73 centimetri. Era suficient doar să încerc să merg, să am doar intenţia. Am încercat diverse variante: cu vântul din spate, din faţă sau din lateral (27 grade din nord-estul meu), fără vânt, în masivul Hăşmaş sau pe plajă la Mamaia, indiferent de situaţie sau de loc, fularul se mişca. Nu s-a născut încă pământeanul care, aflat în mişcare şi cu fularul la gât, acesta (adică fularul) să nu se mişte. De fapt, exprimarea corectă ar fi să nu îi fâlfâie.
Ştiu, v-am luat prin surprindere, aşa că vom analiza o chestie ceva mai blândă. Mai precis, e vorba de centura de siguranţă. Cu ani în urmă, rula la televizor un serial în care personajele (membrii unei familii), fuseseră teleportaţi în timpuri preistorice. După ce trec prin numeroase aventuri cu şi fără dinozauri, iată că vine şi momentul aşteptat al evadării printr-o gaură temporală apărută temporar. Evident, evadarea nu se putea face decât folosind binefaceriile oferite de un SUV cât toate zilele. Timpul se scurgea cu repeziciune, gaura se tot micşora şi ei abia reuşiseră să intre în maşină. Dar, vine şi momentul izbăvirii: evadarea! Ce credeţi că fac personajele noastre? Îşi fac cruce? Nu. Închid ochii? Nici gând. Încep să ţipe? Aiurea. Ei îşi prind centurile de siguranţă! Asta în timp ce fiecare secundă trecută era un pas spre rămânerea acolo. Indiferent cât de periculos e un criminal, indiferent de cât de grăbit e un poliţist în urmărire, acesta (adică poliţistul) nu va pleca până nu îşi prinde centura de siguranţă, chiar daca asta îi oferă banditului şansa de a ajunge în Argentina. Ce să mai poţi zice? E o atitudine plină de învăţăminte.
Să auzim de bine!

2 comentarii:

  1. Pai asta e problema,,ca societatea ii invata sa urmeze reguli clare,de asta sunt oamenii ocupati cu centura chiar daca aproape da trenul peste ei:)

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Foxcrawl: Asta aşa este. Au disciplină şi spirit civic.

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!