Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Pe durata cât v-a luat ca să citiţi şapte postări, v-am împuiat capul cu motivele pentru care mie NU ÎMI plac filmele americane.
Iată că roata se învârteşte şi a venit momentul ca să vă spun de ce ÎMI plac filmele americane! Paradoxal, nu? Şi totuşi, asta e realitatea. Sau, cel puţin, asta a fost acum câteva zile când s-a petrecut întâmplarea de mai jos...
Este ora 8, 45 de minute şi 11 secunde, iar eu intru cu paşi voioşi în ritmul muzicii greceşti care îmi răsună în căştile din urechi în magazinul Bubulinei. Printr-o coincidenţă pe care nu reuşesc să o descifrez, vânzătoarea a fost poreclită de aborigenii zonei cu numele eroinei Războiului de Independenţă din Grecia. Nu sunt omul care distruge tradiţii, aşa că am preluat apelativul fără crâcnire. Pentru a clarifica lucrurile, Bubulina este vânzătoarea din magazin. Care magazin? Păi, nu altul decât micul magazin aflat la parterul unui bloc, în apropiere de locul meu de muncă. Este magazinul în care intrăm aproape toţi supravieţuitorii din clădirea de birouri în care ne aflăm sediile pentru a ne cumpăra cele necesare unei mici sau mari gustări. Eu, care nu mănânc decât odată pe zi şi atunci seara, când ajung acasă, intru dimineaţa pentru a-mi cumpăra un covrig, o brioşă sau un produs de panificaţie asemănător.
Aşa şi azi. Intru în stabiliment, salut (că deh, nu era să mă salute vânzătoarea) şi încep să mă caut prin buzunare pentru găsirea fondului bănesc necesar achiziţionării covrigului zilnic. În timp ce execut această acţiune care, în cazul meu, solicită o îndemânare deosebită, observ că în faţa mea se află o femeie. Este tradiţionala femeie de cartier bucureştean, în capot şi cu papuci, venită să ia pe datorie un pachet de ţigări şi o sticlă de vodcă. Intrată în magazin cu ceva timp înaintea mea, cele două femei se află în toiul unei discuţii aprinse.
- Ori, io, i-am spus de atâtea ori să nu mai vie mangă acasă, fi-i-ar capu’ lui al dreac’, zice femeia
- Îhi, zice Bubulina, întrebându-mă din ochi ce doresc.
- Pen’ că, de câte ori vine se ia de omu’ meu care e bolnav şi ne bate şi pă mine şi pă fie-mea, nu l-ar mai răbda pământu’ dă beţivul dreacului, continuă femeia.
- Aha, o susţine Bubulina şi dă din cap că da, a înţeles că vreau un covrig.
- Când l-am văzut şi aseară că intră mangă în casă i-am şi spus: băăă, să fii tu al dreac’ că iar eşti beat ca un porc! Înţelegi?
- Înţeleg, o încurajează Bubulina şi întinde mâna să preia mărunţii găsiţi de mine prin fundul buzunarului.
- La care el, nici una, nici două, începe să mă înjure pă mine!
Mă opresc din căutat aşteptând curios ca femeia sădea drumul benzii cu înjurăturile proferate. Dar, dovedind o cultură fină şi maniere alese, femeia se opreşte în a le relata pe cele ale ginerelui, potopindu-ne în schimb cu recitalul de cunoştinţe proprii în materie.
- Aşa că, începe ea pomelnicul, i-am spus: băăă, să-ţi sară ochii pe plita încinsă, nenorocitule care ieşti, să-ţi crăpe inima când dai la cric, să n-ai parte dă mine şi dă Mioara (asta e fie-mea, completează ea) când ţi-o fi ţie lumea mai dragă, să…
În acest moment, dovedind o prezenţă de spirit ieşită din comun precum şi un antrenament îndelungat în vizionarea filmelor poliţiste americane, Bubulina o opreşte cu un gest ferm, spunându-i:
- Fii atentă că tot ce spui poate fi folosit împotriva ta!
Iată, dragii mei, de ce îmi plac filmele americane…
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!