"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

luni, 28 mai 2012

De ce nu îmi plac filmele americane (9)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Să mai scoatem din sac o perlă. Aceea a personajului care zboară prin aer după ce a fost împuşcat. Oh, ştiu, e un moment dificil, aşa că vă rog să ţineţi în continuare copiii departe de aceste rânduri. Ei (adică un el şi un alt el) stau faţă în faţă la 50 m pe uliţa principală. Feţele lor sunt sculptate în granit. Mâinile, uşor depărtate de corp aşteaptă cea mai mică ezitare a adversarului pentru a acţiona. Şi nenorocirea se întâmplă: unul din ei clipeşte. Instantaneu, mâna celuilalt apucă revolverul, îl scoate din toc şi apasă trăgaciul. Adversarul plăteşte din plin greşeala făcută: după ce zboară vreo 2 metri cade mort în mijlocul aceleiaşi uliţe de care vorbeam la început. Fraţilor, vă dau o veste proastă: aşa ceva nu se poate întâmpla. Din cel puţin două motive cumulate. Unul ar fi ca organismul respectivului să fie format dintr-un aliaj de beton armat şi titan, astfel ca glonţul să nu îl străpungă. În acest caz e posibil ca, un glonţ de revolver să îl clatine şi, eventual, să îl dărâme. Al doilea ar fi ca glonţul să aibă cel puţin o suprafaţă de 2 metri pătreți, astfel încât să îl plesnească şi nicidecum să treacă prin el. Toate astea din simplele motive că rezistenţa pielii (şi a ţesuturilor în general) este mult prea mică faţă de cât ar avea nevoie ca să se opună energiei dezvoltate de impactul cu glonţul şi că inerţia unui corp de, să zicem, 75 kg e mult mai mare decât energia cinetică produsă de mişcarea unui glonţ de câteva grame. Dar, atât timp cât glonţul îl penetrează (chiar dacă ar fi de obuz) nu are cum să îl arunce în spate ci, cel mult să îl spulbere (în cazul obuzului).
Şi pentru că mişcarea implică multă transpiraţie, haideţi să vedem şablonul cu tricoul ud de transpiraţie. Nu cred că există vreo persoană de cetăţenie română, indiferent de orientarea politică, religioasă sau sexuală care să nu fi observat că, atunci când un personaj dintr-un film american transpiră, aceasta (adică transpiraţia) nu poate avea altă formă pe pieptul tricoului decât un triunghi cu vârful în jos.
Am abordat diverse discipline sportive care implicau mai multă sau mai puţină transpiraţie şi mai multe sau mai puţine tricouri. Dar niciodată, absolut niciodată pata de transpiraţie nu a avut această formă. Dacă te afli în mişcare, cum este cazul alergării sau al ciclismului, transpiraţia nu apucă să mai coboare pe piept decât la oprire. Dacă îţi foloseşti braţele sau picioarele pe un aparat care nu implică deplasarea ta în spaţiu, transpiraţia se va aduna pe sau sub sâni, iar pe spate, pe toată lăţimea omoplaţilor, şi nicidecum sub forma unui triunghi. Din numeroase încercări efectuate pe propria piele şi pe propriul tricou am putut obţine o atare pată doar dacă mi-am turnat o cană de apă în cap.
Senzaţia pe care o am este aceea că cei de la recuzita filmelor americane au asemenea exemplare de tricouri gata vopsite ca să pară ca mai sus, fără să se gândească nicio clipă la efortul bieţilor actori...
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!