Concediu de criză în Grecia – A patra zi în Salonic

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi avem programate o mulţime de activităţi şi o mulţime la fel de mare de drumuri. Aşa că nu întârziem mult la micul-dejun şi ne pregătim de plecare.
În timp ce mă bărbieresc, o rog pe soţie:
- Te rog să iei tu şi borseta mea cu acte.
Urmează câteva momente de tăcere, o aud forfotind prin cameră, după care vine şi răspunsul:
- N-am cum s-o iau, pentru că ai lăsat-o în maşină. În cameră m-am uitat şi nu e.
Deşi oamenii de ştiinţă britanici au descoperit că bărbieritul necesită un mare consum fizic şi nervos din partea bărbaţilor, găsesc totuşi resurse să îi răspund:
- N-am cum s-o iau din maşină pentru că ştii că nu las acte în ea.
Se lasă o linişte de mormânt. Întrebarea care ne chinuie simultan este aceeaşi: dacă în maşină nu sunt, dacă în cameră nu sunt, atunci unde sunt actele mele? Pe tăcute, începem să scotocim metodic camera: nici urmă de acte. Disperat, mă reped la maşină. Scotocesc maşina mai ceva ca un vameş, dar fără rezultat: actele mele nu sunt acolo. Mă întorc deprimat în cameră. Nu e vorba de acte banale, ci e vorba de permisul auto, talonul maşinii, cartea mea de identitate, cardurile bancare. Îmi este greu să-mi imaginez efectele pierderii lor.
Ne aşezăm pe scaune şi ne privim, încercând să reconstituim ultimele mişcări de ieri seară. Ca luminată de un far, ne apare din străfundurile memoriei cina luată la terasă. De acolo n-am mai mers nicăieri. Dacă în cameră şi în maşină nu sunt, atunci acolo ar trebui să fie.

Între timp, apar şi prietenii noştri. Le povestim tragedia şi prietenul meu se oferă să mă conducă la localul suspectat. Om bun, om de nădejde, care confirmă zicala că prietenul la nevoie se cunoaşte. Ne suim în maşina lui şi ajungem la local în cinci minute. Este prea devreme pentru clienţi, localul abia s-a deschis şi se face curăţenie. În timp ce prietenul meu parchează, eu încep să caut spătarele scaunelor de pe terasă. Acolo, agăţând-o de un spătar, îmi amintesc că ar fi fost ultima mişcare făcută cu borseta.
Nici urmă de borsetă. Traversez şi intru în local. O fătucă mătură în sală, iar în bucătărie văd un domn pregătind nişte carne. Mă vede şi mă întreabă care e problema. Îi explic în câteva cuvinte, dar omul nu pare cuprins de agitaţia mea. Îmi cere să mergem pe terasă şi, deşi i-am explicat că am căutat spătarele scaunelor, le mai căutăm o dată. Apoi, întreabă una din chelneriţele de pe terasă dacă a văzut borseta. Îl întrerup şi îi spun că femeia nu servise în seara precedentă, ci un june slăbuţ. Ne întoarcem în local şi aflu că el este patronul (faptul că e şi bucătar nu e ceva de mirare în Grecia). Întreabă şi fata care făcea curăţenie prin sală, dar fără rezultat. Încerc să-i explic faptul că trebuie vorbit cu junele chelner pentru că, se pare că noi fuseserăm ultimii clienţi. Omul îmi răspunde că flăcăul e fiul lui şi că, acum, doarme. Îl întreb dacă nu-l putem suna, omul îmi spune că da, dar nu face niciun gest.
Între timp, apare o doamnă, care se dovedeşte a fi soţia patronului. Îi explicăm amândoi situaţia, iar femeia ne răspunde că, dacă băiatul a găsit-o, atunci a pus-o pe aici, pe undeva. Începem să căutăm toţi trei prin toate sertarele şi dulapurile, dar nu găsim nimic. În sfârşit, patronul se hotărăşte să-şi sune feciorul. Om de mare bun simţ, ţine telefonul pe speaker pentru ca eu să pot auzi conversaţia şi să nu-l bănuiesc de vreun aranjament. Băiatul îi dă indicaţii precise, ne ducem toţi trei la dulapul cu pricina şi găsim borseta. Consider că şi eu trebuie să dau dovadă de un bun simţ asemănător, aşa că o preiau aşa cum e, împachetată, fără să mai verific conţinutul.
De bucurie, îl iau în braţe, le mulţumesc lui şi doamnei, iar el ne invită să venim din nou diseară, şi îi răspund că vom veni, cu siguranţă. O politeţe elementară m-ar fi obligat să vin, dar gustul mâncării încă îmi stăruie în memorie, ceea ce mă face să fiu sigur că nu vom veni. Îmi sun soţia ca să-i dau vestea bună şi ne întoarcem la hotel. Le găsim pe doamne consolându-se una pe alta, iar soţia mă pune să promit că nu voi mai scoate borseta de la gât. Abia acum o verificăm şi constatăm că toate actele sunt la locul lor, neatinse.
Deja orele sunt înaintate, aşa că decidem o schimbare de plan. Lăsăm pe altă dată obiectivele planificate pentru azi şi pornim spre Salonic. Prietenul meu consideră că încă sunt suficient supărat din cauza actelor, ca să mă abţin de la condus, aşa că vom merge cu maşina lor. Dar nu vom folosi autostrada, ci am ales un drum pe care, deşi mai lung şi nu la fel de rapid, îl bănuim mai frumos: pornim din Stavros pe un drum care merge pe la sud de lacurile Volvi şi Koroneia, trecând prin Rentina, Apollonia, Sitvos şi Lagkadika. Ajunşi în Agios Vasileios, facem stânga şi trecem prin Exochi şi Pefka, intrând în Salonic prin Polichni, prilej de a ataca oraşul prin nord, pe lângă zidul bizantin.

Alegerea noastră s-a dovedit una fericită: drumul are porţiuni atât de frumoase încât ne oprim de câteva ori ca să facem poze. Trag şi eu câteva panorame cu munţii şi lacurile şi intrăm în Salonic. Despre Salonic se pot spune atâtea, încât nu mi-ar fi suficient spaţiul oferit de o pagină de blog, aşa că mă voi abţine de la comentarii istorice. Tot ce pot să vă spun este faptul că oraşul este unul drag inimii noastre. Este un oraş cu personalitate, un oraş cald, prietenos, care te face să te simţi de-al locului. Iar istora este la ea acasă.
Intrăm în oraş pe una din numeroasele străduţe minuscule, iar prietenul meu, aflat nu numai la prima vizită în Grecia, dar şi la prima ieşire din ţară cu maşina, e nevoit să dea dovadă de abilităţi de şofer nebănuite pentru el dar, ghidat de mine, reuşeşte să iasă la liman cu brio, în uralele noastre.
Parcăm departe, pe faleză şi pornim spre oraş. Încet, încet, ajungem în Piaţa Aristotelou şi ne facem nelipsitele poze cu degetul lui Aristotel. Prietenii mei vor să viziteze biserica Sf. Dumitru şi ne îndreptăm spre ea. Observăm că se lucrează în continuare la metrou, ceea ce contribuie la sporirea aglomeraţiei tradiţionale. Căldura este sufocantă şi golim sticlă după sticlă cu apă sau suc. Şi, surpriză, biserica este închisă, având orar de funcţionare aidoma unui magazin! Este un lucru pe care nu-l putem înţelege. Pe lângă faptul că este un monument istoric, care intră obligatoriu în orice circuit sau vizită, este, la urma urmelor, un loc de rugăciune. Iar credinţa nu credem că îţi vine zilnic între orele 8.30–12 şi 14-18, duminica închis.
Plecăm spre maşină suficient de supăraţi ca să nu ne mai dorim o croazieră cu vaporaşele din port. Oricum, am umblat destul pe căldura ucigătoare care nu se mai ostoieşte. Ne întoarcem în Stavros pe autostradă. E târziu ca să mai mergem în altă staţiune, aşa că vom face plajă chiar în Stavros. Câte un mojito pentru sexul tare şi câte un frappe pentru cel frumos completează plăcerile zilei. Şi aici funcţionează sistemul ocupării şezlongurilor pe baza unei consumaţii minime.
Ne reîntoarcem la hotel mulţumiţi de cele văzute şi, după schimbarea toaletelor, decidem să mergem la restaurantul Agnanti din “capul satului”, ca să zic aşa, adică pe o culme de lângă Stavros, la care ajungi după un urcuş himalaian. Restaurantul mi-a fost recomandat de un prieten, care îl vizitase anul trecut şi fusese încântat.
Găsim loc de parcare şi purcedem în local. Luăm loc la o masă şi, instantaneu, ni se pune faţă de masă nouă şi ni se aduce nelipsita sticlă de apă rece. Ospătarul, un băiat tânăr şi vesel, aşteaptă respectuos comanda. Îmi întreb convivii şi se hotărăşte în unanimitate să fac comanda în greceşte. Îi spun junelui ce dorim şi, după ce se dă un pas înapoi, băiatul mă întreabă:
- Sunteţi grec?
- O, nu, sunt român.
Tânărul începe să râdă şi îmi spune:
- Mă scuzaţi, dar nu vă cred.
- Te rog să mă crezi, sunt român. Dar îmi place limba greacă, îmi place istoria Greciei, îmi place ţara voastră şi vreau să înţeleg totul cât mai bine.
Omul mă ascultă şi observ că s-au mai strâns doi chelneri lângă noi. După câteva secunde, reia:
- Poate spuneţi că sunteţi român, dar eu cred că sunteţi grec şi locuiţi în România. Avem şi noi un coleg care ştie să vorbească româneşte, dar nu este acum aici.
Şi pleacă să aducă comanda, iar noi începem să facem poze cu înserarea care s-a lăsat, pentru că peisajul Golfului Strimonikos (numele îi vine de la râul Stimoniko, bulgărescul Struma, care se varsă în acest golf, ceva mai la nord de Asprovalta), aşa cum se vede de aici, de sus, este superb. Chelnerul vine cu comanda şi ne punem pe devorat bucatele, între care nu lipseşte peştele spadă.
Aşa cum mâncăm şi discutăm liniştiţi, aud o voce în dreapta mea, care întreabă în greceşte:
- Ce faceţi?
Ne oprim din procesul masticaţiei, iar eu mă întorc să văd despre ce e vorba. Văd un domn îmbrăcat simplu, cu o faţă jovială, aşteptând răspunsul meu. Aşa că îi răspund şi eu, tot în greceşte:
- Mulţumesc, bine.
- Vorbiţi foarte bine greceşte, mi-au spus colegii, continuă el în româneşte. Eu sunt cel care ştie româneşte (ulterior aflăm că este patronul localului).
- O, chiar ne bucurăm.
- Ia spuneţi, cum vă simţiţi? Vă place mâncarea (întrebările sunt obişnuite pentru orice patron grec care se respectă)? Vreţi să beţi ceva?
- Da, sigur, am vrea un vin alb.
- Am, dar nu e Retsina.
- Nicio problemă, vom încerca ce ne oferiţi, avem încredere.
Pleacă şi vine o chelnăriţă cu vinul. Îl punem în pahare şi ne continuăm ospăţul. Vinul este excelent, cu adevărat. Iată că patronul apare din nou:
- Ei, cum vă place vinul?
- Domnule, este un vin minunat, un vin de biserică, de împărtăşanie.
- Cred şi eu, ne răspunde omul râzând în hohote, doar e făcut de un popă.
După ce ne potoloim din râs, ne spune că este făcut de fratele lui, care e preot. Mai schimbăm câteva cuvinte, terminăm masa şi băiatul strânge masa, aducând nelipsitul desert din partea casei. Acum, e momentul să vă să spun că, într-un local grecesc care se respectă şi îşi respectă cleinţii, farfuriile nu se strâng decât după ce clientul a terminat toată masa. A strânge farfuriile după fiecare fel, este o impoliteţe, un semn că îl grăbeşti pe client, că vrei să scapi de el.
Cu burţile gogonate, ne îndreptăm spre maşină, promiţându-ne că, la viitoarea vizită, vom veni pe jos. Ca să nu mai vorbim de faptul că vinul e aşa de bun, că e păcat să nu bea şi şoferii...
Să auzim de bine!

Plecarea din Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E ziua ultimului mic dejun, e ziua când vom preda cheia, e ziua când ne vom lua la revedere. Cât durează masa purtăm a scurtă discuţie, eu şi soţia. Amândoi recunoaştem că nu am venit prea entuziasmaţi aici. Nu aveam informaţii, nu aveam recomandări, cele spuse de cunoştinţe erau incomplete sau s-au dovedit eronate. Chiar ne întrebam, la un moment dat, dacă n-am făcut o greşeală. Iar acum... acum plecăm cu sufletul întristat de despărţirea de aceste locuri şi aceşti oameni, plecăm îndrăgostiţi de tot ce am văzut şi întrebându-ne de ce n-am veni şi la anul.

E ora unsprezece şi jumătate când strângem ultimele lucruri din cameră, predăm cheia, ne luăm la revedere de la recepţioner şi ieşim fără să privim în urmă, aşa cum am făcut şi ieri când am plecat de pe plaja Kathisma. Câţiva kilometri îi parcurgem fără probleme, dar ajungem la o intersecţie în „T” fără vreun panou indicator. O iau la dreapta, dar flerul meu de şofer călit îmi spune că nu e bine şi ne reîntoarcem în intersecţie. Un localnic ne confirmă eroarea şi că am trecut pe lângă drumul care se făcea în stânga noastră. Adevărul e că îl văzusem, dar fără nciun indicator am considerat că e un simplu drum de ţară. Regăsesc drumeagul, intru pe el şi îi dăm bătaie. În mod ciudat, peisajul este cu totul altul decât la venire. Atunci, avusesem marea în dreapta şi drumul fusese unul muntos. Acum nu se vede nicio mare, iar drumul este de şes. Opresc, întorc şi tocmai bine, apare o maşinuţă galbenă cu număr de Grecia. Îi fac semn, omul opreşte, îi spun nedumerirea mea, dar el îmi confirmă că acesta e drumul bun şi ne spune să îl urmăm. Întorc iar şi mă iau după el. A fost a doua mare greşeală pentru că eu i-am spus de Ioanina ca punct de reper, când ar fi trebuit să-i spun că vrem să mergem în Salonic. Asta a făcut ca, urmându-l pe bunul om, să ajungem chiar în Ioanina, dar în nordul ei, ceea ce a însemnat un plus de vreo treizeci de kilometri faţă de punctul de întâlnire cu autostrada spre Salonic, dacă nu mai mult. După ce terecem prin pasajul de sub lac, ne despărţim la o benzinărie, unde îi mulţumesc şi încerc şi eu să mai bag ceva benzină, dar nu reuşesc decât vreo patru litri. Ulterior, căutând pe hartă, descopăr că atunci când am venit, GPS-ul s-a comportat golăneşte, pentru că drumul pe care ne-a dus este mai lung, mult mai lung decât acesta de la plecare, cu toate ocolişurile lui. Trebuia ca ieşirea din autostradă s-o facem pe E 951 spre Neo Kaisereia şi apoi Potamia, Pangia, Kerasona, Filippiada şi apoi la dreapta spre Nea Kerasounta, Louros, Nikopoli şi Preveza. În loc de asta, el ne-a scos la Tyria, spre Kato Asprochori, Vardas şi aşa mai departe, pe un drum mai lung, mai muntos şi mai prost.

În continuare nu ne funcţionează niciun GPS, aşa că mergem doar după indicaţiile panourilor. Dar nu mai are nicio importanţă, pentru că dăm de autostradă cu monotonia ei. Pe drum mă gândesc oarecum timorat la kilomentri pe care îi voi face prin Salonicul cel aglomerat, pentru că habar nu am unde să ies de pe autostradă spre strada hotelului nostru. Dar există un Dumnezeu al şoferilor care nu şi-a întors faţa de la noi pentru că, intraţi pe linia de centură a oraşului, după câţiva kilometri văd un panou care scrie „Spre centru” şi chiar aşa a fost. M-a dus în centru, pe celebra promenadă Leoforos Nikis, la câteva sute de metri de hotel. E ora patru după-amiază, oră de vârf, şi mă întreb ce loc de parcare voi mai găsi. Păi, ce loc de parcare să mai găsesc, din moment ce este unul liber chiar în faţa hotelului nostru? De necrezut! Parchez regulamentar şi oftăm. Gata, încă un pas pe drumul spre casă a fost făcut.

Tineri şi neliniştiţi, nu ne proţăpim în cameră, în faţa televizorului, ci purcedem la drum. În mod miraculos unul dintre GPS-uri a început să palpite şi ne indică o benzinărie la vreo două străzi de noi. Socotim că e util un drum de recunoaştere pentru plecare de mâine, aşa că ne îndreptăm spre locul cu pricina. Şi găsim pompele de benzină. Zic pompele de benzină pentru că benzinăria este acum ascunsă într-un magazin cu piese de schimb auto! Proprietarul este un domn în vârstă, dar asta nu-l împiedică să fie deosebit de amabil, de vorbăreţ şi de vesel în scurta discuţie avută. Încă o dată mi se confirmă teoria că unui grec e suficientă o singură întrebare ca să-şi sune toate neamurile şi cunoştinţele ca să te ajute. Data trecută într-un garaj, acum în magazin! Preţurile sunt bune şi reţinem locaţia. Intrăm pe Filippou ca să ieşim spre Egnatia şi ajungem în dreptul Forumului roman. Deşi l-am mai văzut de numeroase ori, nu rezist să nu mă opresc pentru încă o privire. Nu ca să admir pista excelent nivelată pentru mijloacele acelor vremuri, nici ca să admir tribunele sau grajdurile şi încăperile subterane, nici arhitectura sau mărimea acestuia, ci cu totul altceva: wc-urile, sau grupurile sanitare sau latrinele sau cum vreţi să le spuneţi, pentru că înseamnă acelaşi lucru. N-am crezut niciodată că voi ajunge să admir vreodată nişte closete antice, dar este imposibil să nu o faci. Pentru că cizmarii sau căruţaşii sau senatorii care veneau să asiste la întrecerile acelor vremuri, nu îşi făceau nevoile pe la colţurile clădirii sau în ganguri întunecoase, ci în nişte grupuri sanitare perfect amenajate, întocmai ca cele de azi. Cioplite din piatră, cu cabine şi scaune separate, având forma şi funcţionalitatea celor de azi, îţi oferă o imagine incredibilă asupra nivelului de civilizaţie de acum două mii de ani. Pe hărţile Google le puteţi vedea în colţul din dreapta jos al Forumului, într-o incintă de formă semicirculară. Trecem razant pe lângă Arcul lui Galeriu (care a fost daco-sârb la origine; poate de aici, un motiv în plus pentru afinităţile istorice româno-sârbe). Cu figura lui arogantă şi satisfăcută de propriul ego, Galeriu este cel care a dat libertate creştinilor în cadrul Imperiului Roman după trei sute de ani de prigoană şi a propus ca imperiul să se numească dacic, nu roman, iar pe cetăţenii romani i-a tratat la fel de dur, precum aceştia îi trataseră pe daci în vremea lui Traian. Aşa că, jos pălăria în faţa Arcului ridicat în cinstea lui! În continuare, între haltele făcute prin diferite magazine, ne oprim şi vizităm biserica Ipapanti, micuţă şi pe jumătate scufundată în pământ, marea biserică Panaghia Dexia, care pare zugrăvită de curând şi un magazin de încălţăminte (fără vreo însemnătate istorică), de unde soţia îşi cumpără o pereche de sandale, tot fără vreo însemnătate istorică. Aş fi vrut să mai intrăm odată să vizităm Rotonta, dar timpul fiind limitat, ne axăm pe locaţii nevizitate încă. Şi iată-ne ajunşi în capătul Egnatiei, de unde ne întrebăm încotro s-o apucăm: cumva spre Turnul Alb? Nu, nici vorbă, l-am vizitat de vreo două ori. Acum este momentul pentru surpriza pregătită soţiei: vom merge să vizităm Turnul OTE.

Construcţia a fost ridicată cu prilejul Târgului Internaţional în 1966. Proiectul aparţine unui arhitect grec, A. Anastasiadis, iar soluţia constructivă aleasă este deosebit de interesantă. Un „ac” are înfipte în el un număr de patru “farfurii” la diferite niveluri, cea mai mare fiind cea mai de sus. „Acul” este deosebit de subţire, prin el circulând totuşi un lift pentru trei persoane şi instalaţiile tehnico-sanitare. Culmea, în grosimea asta minusculă, la ultimul etaj, funcţionează şi un grup sanitar, separat pentru femei şi bărbaţi, cu spălător cu tot. Dar ce nu ştie soţia (şi asta e surpriza!) este că restaurantul aflat la ultimul etaj se roteşte! În decurs de aproximativ o oră poţi cuprinde întreaga panoramă a oraşului şi, vă rog să mă credeţi, e superbă. Trag poză după poză, iar soţia identifică obiectivele care se perindă lin prin faţa noastră din panoul exemplificator aflat la fiecare masă. Este noapte, este târziu şi abia îndurăm să plecăm, mai ales că mojito pe care îl terminasem, coborâse undeva, spre picioare...

Ajunşi pe faleză zărim o construcţie mare şi ciudată, undeva, în capătul cheului şi decidem, după ce achiziţionăm un porumb copt, să mergem să vedem ce este. Şi este. Este un ditamai pachebotul german care tocmai îşi revarsă turiştii din cele vreo opt punţi. Făcând o paralelă la faţa locului, constat că înălţimea lui depăşeşte blocurile cu opt etaje din apropiere, iar lungimea o depăşeşte pe cea a gării maritime. Generatoarele de serviciu mormăie surd, contribuind la impresia înfricoşătoare a uriaşei nave. Cu această ocazie observăm că imaginea unor vapoare de mari dimensiuni ne produce o poftă de mâncare proporţională, drept pentru care intrăm în plin în cartierul Ladadika, adică în cartierul cu cele mai multe taverne pe metru pătrat. Şi adăstăm la Marathos. Pe care vi-l recomand cu atâta căldură că puteţi prăji un cârnat. Luăm loc şi intrăm în procedura cunoscută: instantaneu ni se schimbă faţa de masă şi ni se pune la dispoziţie un termos cu apă rece şi două pahare. Comandăm pui cu ciuperci în sos de vin pentru soţie, caracatiţă pentru mine şi o salată cretană pentru amândoi. Dacă cu primele feluri am nimerit-o, cu salata (delicioasă!) am dat-o în bară, pentru că ni se aduce un castron atât de mare încât încep să caut în jur persoane pe care le-aş mai putea invita la masă. În privinţa berii se pare că sunt probleme. Ospătarul mă întreabă:

- Ce doriţi să beţi?

- Aş prefera un Mithos, răspund eu simplu, greceşte. În Grecia eu beau doar bere grecească! continui cu trufie.

- Dar Mithos nu este bere grecească. Fix este bere grecească.

- Nu se poate!

- Ba se poate! Şi omul continuă văzând deruta mea: Mithos a fost cumpărată de nişte străini.

Înţeleg că omul trăieşte drama oricărui patriot (şi grecii sunt) atunci când o marcă naţională este vândută unor străini şi decid să particip şi eu la boicotul lui:

- Am înţeles perfect! Atunci, te rog să-mi aduci o bere grecească, un Fix!

Şi omul pleacă, aproape ţopăind de fericire, după care revine cu o stacană (draught, cum i se mai spune pe la noi, prin Drumul Taberei) atât de rece încât are gheaţă pe ea. Acum, pentru că suntem între noi şi de băut am băut-o, pot să vă mărturisesc că tot Mithos îmi place cel mai mult...

Dacă vă spun că tot festinul ăsta, inclusiv nişte chifle abia scoase din cuptor, bune de n-am lăsat fărâmitură, a costat sub douăzeci de euro, mă credeţi? Cu burţile gogonate, aparatul foto plin de poze şi târându-ne picioarele reuşim să ajungem la hotel. E încă devreme, mai sunt cinci minute până la miezul nopţii, dar mâine dimineaţă trebuie să fiu odihnit. Plecăm spre casă.

Să auzim de bine!

Amenda

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De data asta am intrat mai uşor în oraş. E drept, şi-a spus cuvântul şi experienţa datorată numeroaselor vizite anterioare. Suntem în Thessaloniki (Salonic), oraş port deosebit de întins (grecii au oroare de clădiri înalte), de frumos şi mustind de istorie. Cu greu am găsit un loc de parcare lângă Piaţa Aristotelou, ceea ce este de invidiat. A găsi un loc unde să parchezi în zona respectivă echivalează la noi cu parcarea maşinii în curtea Palatului Cotroceni. Şi parchez deosebit de lejer, fără să mă mai uit după semne sau restricţii, printre alte mii de maşini existente în zonă. După ore de pelerinaj prin pieţe, bazar sau monumente istorice, ne reîntoarcem satisfăcuţi la maşină, ne suim şi plecăm spre staţiunea unde eram cazaţi. După câteva zeci de metri văd ceva fâlfâind sub ştergătorul din dreapta. Rog soţia să deschidă geamul şi să ia hârtia, ceea ce se şi întâmplă. Fiind singurul cunoscător de limbă greacă din familie, îmi pasează hârtia spre traducere autorizată. Din câteva rânduri îmi dau seama de tristul adevăr: era o chitanţă de amendă pentru parcare ilegală. Aveam de plătit 40 de euro pe loc sau 180 în 48 de ore. După un scurt proces de analiză, optez pentru prima variantă. Dar unde să plătesc? Există un Dumnezeu al şoferilor contravenienţi pentru că imediat văd pe dreapta, pe trotuar, un echipaj al poliţiei. Trag pe dreapta chiar sub un semn de oprire interzisă şi mă îndrept spre cei din maşină. Salut, le arăt chitanţa şi îi întreb unde să fac plata. Cu mult tact şi politeţe, cei doi îmi explică cum să ajung pe strada unde e casieria lor, după care îmi pun o întrebare stranie:
- Mai aveţi numerele?
Mă uit la maşina la care, aşa cum era aşezată, se vedeau doar numerele din spate. Da, răspund eu, uitaţi-le şi le arăt maşina. Le mulţumesc, ne salutăm şi mă îndrept spre maşină. Pe drum încerc să pătrund sensul întrebării lor, aşa că, ajuns la maşină, mă uit şi la numerele din faţă. Ioc numere, rama era goală! Instantaneu revăd imaginea unui tânăr care ocupa o masă la cafeneaua de lângă locul unde parcasem şi care, atunci când am plecat, se uita la noi cu o privire de genul „Plecaţi? Zăăău?”. Mă întorc nedumerit la ei şi le spun tristul adevăr:
- Nu mai am numerele din faţă.
Oamenii râd blajin şi mă înştiinţează că, în acest caz, amenda trebuie plătită poliţiei metropolitane, care are altă adresă şi o altă casierie. Îmi explică de ce s-a procedat aşa şi cum să ajung acolo, ne salutăm şi dau să mă reîntorc la maşina din dotare.
- Nu vă supăraţi, îmi atrage atenţia politicos unul din ei, dar să ştiţi că semnul sub care aţi oprit maşina înseamnă ‚oprirea interzisă’.
Să auzim de bine!