Cei 200.000 de spanioli

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa cum vă povesteam în postările mele anterioare, mă feresc ca dracu’ de tămâie de calupurile publicitare de la televizor. Dar sper că nu aţi uitat, manifest aceeaşi reţinere şi faţă de ştirile din mass media românească. Ziare nu am mai cumpărat sau citit de ani de zile, reviste nu citesc decât dacă aştept la frizer, ştirile de pe Internet nu mă interesează pentru că sunt la fel de panicarde ca cele din ziare, iar în dispozitivele audio nu ascult decât muzică grecească.

Cu suficientă abilitate, reuşesc să mă feresc de ambele catastrofe: ştiri şi reclame sau reclame şi ştiri. Dar, aici apare problema abilităţii. Dacă nu sunt suficient de rapid sau nu am mâinile suficient de libere ca să butonez, dau de belea şi apuc să ascult o ştire sau o reclamă. Explicaţia e simplă: toţi analfabeţii, toţi neaveniţii au devenit crainici, corespondenţi sau mari specialişti în publicitate.

Aşa am păţit ieri seară. Ocupat cu tranşarea ingredientelor necesare unei salate ca lumea, nu apuc să butonez şi o ştire mă loveşte grav direct în plex. Crainica ne dădea de veste o situaţie cumplită existentă în Spania. Două sute de mii, spune crainica, 200.000 de spanioli sunt aruncaţi zilnic în stradă pentru neplata datoriilor către bănci. Uriaşă ştire, uriaşă cifră, uriaşă prostie ieşită pe gura crainicei! Păi, în ritmul acesta, în mai puţin de o jumătate de an, toată populaţia Spaniei va fi aruncată în stradă. Şi o întrebare apare de la sine: inclusiv cei care au dat credite?

Reuşesc să termin salata de preparat (şi vă informez că a ieşit excelentă), şi încerc să găsesc un post fără reclame, ca să pot avea o digestie liniştită. În grabă, telecomanda îmi scapă din mână şi sunt nevoit, pentru câteva momente, ca să ascult o nouă informaţie. De data aceata, este vorba de o transmisie din studiou, iar personajul principal este un medic oncolog dintr-un spital de provincie. Iar acest om, un medic devotat după vorba ce-o rosteşte, ne spune cu o revoltă şi o durere nemascate, că spitalul nu mai are mediacamente pentru suferinzii de cancer. Revolta şi durerea lui sunt cât se poate de justificate, dar nu despre asta vreau să vorbesc, deşi un asemenea subiect ar merita zile şi luni de discuţie. Nu vreau să mă amestec în controversa privind vina spitalelor, a guvernului sau a furnizorilor de medicamente. Ci despre altceva vreau să vorbesc.

Vreau să vorbesc despre meschinăria celor bogaţi. Vreau să vorbesc despre lipsa lor de inimă, lipsa lor de suflet. Vreau să vorbesc despre rapacitatea acestora, despre avariţia lor. Despre lăcomia lor fără seamăn şi fără sfârşit. Despre prostia mea de om obişnuit, care nu înţelege cum un om, care îşi permite ca să chetuiască un milion (1.000.000!) de euro pe o maşină, nu poate dona o mie de euro unui spital. Despre lăcomia fără de măsură a unui om care, poate cheltui zeci de mii de euro pe o poşetă, dar nu poate dona o sută de euro unui spital. Despre avariţia şi cupiditatea unor oameni care pot cheltui mii de euro într-o seară la discotecă, dar nu pot dona zece euro unui spital.

Despre asta aş vrea să vorbesc, eu şi voi toţi, care mă citiţi.

Să auzim de bine!