Cuvântarea Regelui Mihai

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ieri, Mihai I, Rege al României, Principe al României, fost Principe de Hohenzollern a susţinut o cuvântare în Parlamentul României. Fără ca să fiu regalist, am urmărit acest eveniment cu cea mai mare atenţie, începând chiar cu iniţierea acestuia gest de către fostul premier Tăriceanu.

Cum spuneam, am urmărit cuvântarea cu cea mai mare atenţie nu numai din cauză că Mihai I pronunţă foarte dificil cuvintele şi vorbeşte limba română la fel de greoi dar, mai ales, pentru că mă aşteptam ca să vină cu unele clarificări istorice acum, când i s-a oferit ocazia de a vorbi în faţa Parlamentului.

Ca să înţelegem mai bine problema, haideţi să începem cu câteva detalii legate de persoana lui. Mihai I a fost rege nu numai odată, ci de două ori: odată a fost între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930 (ca urmare a abdicării lui Carol al II-lea), iar a doua oară între 6 septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947. Este un principe de viţă cu adevărat nobilă, fiind stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. La aceasta, putem adăuga şi faptul că, alături de Prezan sau de Antonescu, a fost unul dintre puţinii mareşali ai României, titlu pe care l-a primit chiar din mâna lui Antonescu la 10 mai 1941, de ziua naţională a României.

De aici, lucrurile încep ca să se complice puţin în viaţa Regelui nostru pentru că, după ce ruşii ne-au invadat ţara, Mihai a fost cel care a organizat arestarea lui Antonescu, la fatidica dată de 23 august 1944. În perioada 1945-1946 s-a opus guvernelor prosovietice, sfârşind prin prin a fi constrâns să abdice la 30 decembrie 1947, sub regimul comunist, Mihai funcţionând ca un şef de stat fără autoritate (din motive pe care nu le înţeleg şi nu le agreez, revenirea sa în ţară nu a fost permisă până în anul 1997). Iată deci, două prime aspecte istorice deosebit de importante care ar fi meritat niscai clarificări publice.

Că la 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern (condus de Petru Groza) prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, este un lucru dincolo de orice îndoială. Dar tot la presiuni a cedat şi atunci când a renunţat la „greva regală” refuzând să semneze decretele guvernului Groza. Iar de data asta, presiunile au venit din toate părţile: sovietice, britanice şi americane. Şi acest fapt este istoric de necontestat şi nu necesită alte lămuriri, decât poate amănunte de culise.

Însă lucrurile se complică tot mai mult pentru Regele nostru. Iar primul fapt cu adevărat grav este acela că nu l-a amnistiat pe Antonescu şi nici pe liderii opoziţiei (condamnaţi ca urmare a proceselor politice comuniste), pe motivul subţire că el nu poate încălca constituţia, care îl obliga să aibă pe act şi semnătura ministrului de justiţie. Asta în pofida faptului, susţinut chiar de Emil Bodnăraş (spion sovietic, ministru al apărării şi membru al biroului politic executiv al PCR, presupus amant al Ilenei de Habsburg) că, dacă regele ar fi refuzat să semneze sentinţele de condamnare la moarte a deţinuţilor politici, guvernul comunist i-ar fi susţinut decizia lui în mod ferm. Unul din colegii de celulă ai marelui Iuliu Maniu, (liderul opoziţiei anticomuniste şi preşedinte al PNŢ, acuzat şi condamnat într-un proces foarte asemănător cu cele naziste), a mărturisit procurorilor comunişti că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai pentru că nu făcuse nimic pentru apărarea ţărăniştilor, în pofida serviciilor aduse de aceştia monarhiei. Iată încă un aspect tulbure, chiar foarte tulbure al vieţii sale, aspect ce ar fi necesitat o serie de lămuriri.

Cu ocazia nunţii viitoarei regine Elisabeta a II-a, în noiembrie 1947, aflat la Londra, Mihai a cunoscut-o pe prinţesa Ana de Bourbon-Parma, cea care urma să-i devină soţie. Iar originea ei este încă un motiv de a ne mândri că amândoi sunt de cea mai aleasă spiţă. Cu această ocazie, apare un alt aspect nebulos în viţa lui deoarece Regele Mihai nu a vrut să se reîntoarcă în ţară. A fost nevoie de încurajările unor personalităţi americane şi britanice ca să revină. Cu această ocazie, se pare că însuşi Winston Churchill l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Iată deci, un alt aspect care merita atenţie într-o cuvântare atât de importantă.

După întoarcerea în România, comuniştii au anunţat la radio 30 decembrie 1947 abdicarea regelui, abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare, transmiţând o înregistrare a proclamaţiei despre propria abdicare. În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat, printre alte precizări legate de abdicare, că: “Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”. Ca urmare, la 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească România, urmat curând de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg (cunoscute şi drept «mătuşile roşii» ale Regelui). Iată deci o cuvântare ce exclude ameninţarea cu pistolul sau cu execuţia unor nevinovaţi, ameninţări de care s-a făcut atâta caz. Şi vom vedea imediat alte elemente care confirmă lipsa ameninţării. Potrivit lui Mihai, Petru Groza l-ar fi ameninţat cu pistolul şi cu execuţia a 1.000 de deţinuţi dacă nu abdică sau, potrivit altor surse, ameninţarea ar fi fost că vor urma mii de arestări ulterioare, iar ţara va fi scufundată în sânge. Pe de altă parte, potrivit unor date existente în arhivele Securităţii române, abdicarea lui Mihai ar fi fost rezultatul unor negocieri cu guvernul comunist, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din ţară însoţit de o serie de bunuri solicitate şi de o parte din suita regală, amănunt care confirmă angajamentul lui Petru Groza de mai sus. Potrivit unor surse sovietice, chiar ministrul adjunct de externe al sovieticilor, Andrei Vâşinski, ar fi purtat negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i că o parte din pensie urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic. Mai mult de atât, chiar regina-mamă Elena ar fi declarat (conform arhivei fiicei lui Petru Groza), că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, fostul lider sovietic Nikita Hruşciov menţionează că Regele a fost lăsat să plece însoţit ce o parte a persoanelor din anturaj şi cu orice bunuri dorite, inclusiv aur şi pietre preţioase. Nici măcar liderul comunist Enver Hodja nu menţionează nimic despre vreun şantaj cu o execuţie. La plecare, ca o confirmare a celor afirmate mai sus, Mihai ia cu el un număr de 42 de tablouri de mare valoare din proprietatea Coroanei României, „pentru a pleca mai repede din ţară”. Că este chiar aşa, în pofida negaţiilor vehemente ale lui Mihai, este chiar faptul că, unele dintre aceste tablouri au fost vândute prin intermediul negustorului de artă Daniel Wildenstein. Iar unul dintre tablourile aparţinând Coroanei României, a revenit în patrimoniul naţional în 2004, ca urmare a unei donaţii făcută de fostul soţ al Principesei Irina, John Kreuger. Iar potrivit unor istorici, există evidenţe oficiale, începând cu aprilie 1948, ale tablourilor cu pricina, una dintre ele fiind publicată în Monitorul oficial din iunie 1948. Chiar şi Elena, regina-mamă, menţionează în jurnalui ei faptul că familia regală a scos din ţară tablouri cu ocazia participării la căsătoria Elisabetei a II-a. Dacă el nu a scos niciun tablou, atunci ne întrebăm firesc, ce au vândut şi donat acei oameni? Cu 500.000 de franci elveţieni a părăsit Mihai ţara, conform unor documente recent declasificate. Este un alt element care confirmă existenţa unor înţelegeri respectate scrupulos de guvernul comunist. Cum altfel ar fi putut Mihai ca să mergă la cumpărături în 1948 pe cea mai scumpă arteră comercială din lume sau cum ar fi putut ca să se gândească la cumpărarea avionului cu care a zburat deasupra Statuii Libertăţii? Iată un alt aspect tenebros al vieţii Regelui, aspect care aşteaptă de mult timp clarificări.

Ca o recunoaştere a faptului că nu mai este rege, în ianuarie 1948, Mihai a început să se autointituleze prinţ de Hohenzollern. Era pentru pentru prima dată când folosea titlul în loc de cel de rege, titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern în timpul primului război mondial. Abia în în martie 1948, Mihai îşi denunţa abdicarea ca fiind smulsă cu forţa şi ilegală, de atunci semnând "Regele Mihai de România".

Dar, realitatea este una şi nu poate fi contrazisă. Relatările despre viaţa sa din exil dovedesc faptul că acesta a trebuit să-şi câştige existenţa prin propria-i muncă şi nu a dus nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi scoase din România, lucru demn de toată stima şi pe care eu îl admir cu toată sinceritatea.

În perioada postbelică, Mihai a continuat ca să fie o personalitate palidă, ştearsă, care nu a întrunit admiraţia românilor din exil. A patronat (fără rezultate remarcabile) Comitetul Naţional Român, grup care urmărea apărarea intereselor româneşti în Occident şi se intitula guvern român în exil, fără ca să fi fost recunoscut oficial vreodată. Şi îl auzeam la radio Europa Liberă cuvântând poporului român cu ocazia diferitelor sărbători...

Dar recent, Mihai a făcut primul lui pas activ, prima lui acţiune notabilă. Despre ce este vorba? Potrivit legii salice consfinţită de constituţia din 1923 a Regatului România, presupunând că regele nu are moştenitori de sex masculin, la moartea lui şi în absenţa schimbării constituţiei (asta ar necesita restaurarea monarhiei), succesiunea la tron revine prinţul Karl Friedrich de Hohenzollern, şeful familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, el aflându-se pe prima poziţie în ordinea de succesiune. Care a fost pasul făcut de Mihai? La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată, Mihai a promulgat noul statut al casei regale, sub numele de “Normele fundamentale ale Familiei Regale a României”, act cu însemnatate efectiv simbolică, deoarece nu are aprobarea Parlamentului. Prin înlocuirea vechiului statut existent de la 1844, Mihai încearcă să o desemneze pe Principesa Margareta drept moştenitoare a tronului, acordându-i titlurile de Principesa Moştenitoare a României şi de Custode al Coroanei României. Ca să-i întărească poziţia, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care naţiunea română şi parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să se renunţe la aplicarea legii salice. Iată în sfârşit, după atâţia ani, o acţiune efectivă, acţiune trâmbiţată de mass media ca o mare victorie în obţinerea independenţei casei noastre regale, un semn notabil al demnităţii acestei Case, ea fiind, de fapt, o acţiune de a-şi asigura fiica de binefacerile monarhiei. Şi, ca să fixeze şi mai bine poziţia Principesei, la 10 mai 2011, Mihai a rupt legăturile dinastice cu Casa de Hohenzollern-Sigmaringen şi a schimbat numele familiei sale în "al (a) României", renunţând la titlurile conferite lui şi familiei de către Casa princiară. Gest perfect justificat pentru un rege căruia i s-au retrocedat de către statul român toate proprietăţile posibile şi imposibile, căruia i s-au despăgubit toate sumele posibile şi imposibile, un rege care a aşteptat 50 de ani, dar nu fără rost, putând acum să-şi situeze fiica pe cele mai înalte culmi ale bunăstării.

Să auzim de bine!

P.S. Sper că sunteţi lămuriţi de faptul că rândurile de mai sus nu sunt un tratat de istorie, ci doar cugetări ale republicanului din mine.