Riscurile meseriei

Imagine preluată de pe strollers.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ca de obicei, suntem un grup unit în cuget şi în simțiri. Şi tot ca de obicei, grupul este format din subsemnatul, Mirciulică, Mihăiţă şi Iulică. Ce ne diferenţiază de alte situaţii este faptul că am cooptat în cadrul grupului un bob. Nu este vorba de un bob de linte sau un bob zăbavă, ci este vorba de o sanie bob. Bine, bine, vor zice cei care deja mă cunosc, dar ce fac nişte oameni aşa serioşi cu un bob?

Păi, ce să facem şi noi? Ne dăm cu el pe pârtie. Singura problemă care mai trebuie rezolvată este găsirea unei pârtii. Primul care a venit cu o soluţie a fost Mihăiţă care, auzind pe stradă un cetăţean strigând pârtie, pârtie! ne-a dat de înţeles prin semnalizări elocvente că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap. Dar totul s-a dovedit o amăgire în momentul când am descoperit că omul striga aşa nu pentru că descoperise o pârtie pe bulevard, ci pentru că îi derapa maşina.

Dar speranţa moare ultima, ceea ce a făcut ca, după vreo săptămână de bântuit oraşul cu bobul după noi, să ne dăm seama că nu în Bucureşti vom găsi pârtia mult visată, ci undeva, în zona muntoasă a ţării. Am supus la vot în mod democratic mai multe destinaţii şi sorţii au căzut pe Poiana Braşov. Ne-am documentat intensiv şi am aflat că da, chiar aşa este, Poiana Braşov e în zona de munte şi are pârtii.

Îmbrăcaţi ca nişte paltonari şi cu inimile pline de speranţe şi de visele cele mai îndrăzneţe, ne-am suit în maşina lui Mirciulică şi, cu el la volan, am plecat spre culmile înzăpezite ale patriei. Nu suntem oamenii dezmăţului sau ai abuzurilor, aşa că am decis că ne este suficient un sfârşit de săptămână petrecut pe culmi, în inima naturii. Prima parte a zilei de sâmbătă s-a consumat cu drumul şi cazarea. Poate, vi se pare cam mult, dar nu uitaţi două elemente esenţiale: primul, Mihăiţă nu se scoală în ruptul capului mai devreme de ora 09.23 şi al doilea, la volan se află celebrul şofer amator Mirciulică, celebru prin faptul că, oricât ar apăsa pedala de acceleraţie, maşina lui nu poate depăşi viteza de 41 km/h, poate şi din cauza faptului că el nu ştie cum să treacă de treapta a doua de viteză...

Cea de a doua jumătate a zilei de sâmbătă s-a scurs cu găsirea unei locaţii pentru cazare şi cu descărcarea bagajelor, inclusiv a bobului cel minunat. Deşi, eu sunt de părere că, dacă ne mai mişcam puţin, putem să nu mai plătim cazarea pentru o noapte pentru că mai era puţin şi trecea de ora 24.00... Până la urmă reuşim să găsim o locaţie pentru cazare, suficient de încăpătoare ca să dormim câte doi în pat şi suficient de ieftină ca să nu avem apă caldă.

A doua zi, cu noaptea în cap (a se revedea ora de sculare a numitului Mihăiţă) ne repezim cu bobul pe pârtie. Dar cu toată bunăvoinţa noastră, ceea ce se numea pârtie în zona respectivă era prea scurtă pentru ca să simţim o plăcere plenară, şi prea aglomerată atunci când nu era prea scurtă. Norocul nostru a luat înfăţişarea unui localnic care, într-un moment de respiro, ne-a întrebat plin de bunăvoinţă: de ce nu mergeţi ca să vă daţi pe drumul vechi? Şi astfel am aflat că, oarecum paralel cu şoseaua nouă, cea care urcă la Poiană, printre brazi, pini, molizi şi alte conifere, se mai află încă urmele vechii şosele, construită, se pare, de romani ca să aibă unde veni să se dea şi ei cu bobul...

Cu ajutorul aborigenului cel binevoitor, localizăm drumul cel vechi şi ne pregătim de prima lansare. Mihăiţă, având burta cea mai mare, se poziţionează primul pe bob, mânat de interesul tuturor de a avea o amortizare mai bună în caz de tamponare. Urmează Iulică, pentru că are dimensiunile unui cetăţean normal, Mirciulică, pentru că e prea slab ca să conteze unde îl amplasăm şi eu. Ei, aici e aici, pentru că eu am un rol decisiv în toată povestea: eu sunt împingătorul! Asta înseamnă că, după ce împing bine bobul cale de ştiu eu câte sute de metri, mă aşez pe ultimul loc cu picioarele răşchirate în stânga şi în dreapta deoarece nu mai am unde le pune din cauza celorlalţi.

Zis şi făcut! Aştept instalarea celorlalţi, apuc bobul de corne şi încep procesul împingerii. În mod cu totul surprinzător, bobul nu numai că porneşte dar, după doar vreo douăzeci de metri, capătă o viteză promiţătoare de mari senzaţii. Mă reped cu toată forţa în urma lui, mă arunc pe ultimul loc şi reuşesc să-mi poziţionez picioarele cumva în lung, pe stânga şi pe dreapta bobului. Zburăm efectiv pe zăpadă, curentul ne şuieră pe la urechi, obrajii ni se îmbujorează instantaneu şi primul care nu mai rezistă este Iulică: Iuhuuu! scoate acesta vechiul strigăt de luptă al tribului. Iuhuim cu toţii din toate puterile şi bobul nostru parcă pluteşte pe o mare de zăpadă. Câte o creangă mai joasă ne plesneşte cu prietenie, prilej de a ne acoperi cu zăpadă mutrele îmbujorate. Şi astfel, nici nu ne dăm seama când am ajuns la capătul cursei. Bobul se opreşte lin, ca o limuzină din filmele americane şi noi demarăm procesul debarcării sporovăind şi râzând. Mai împiedicându-se, mai împleticindu-se, aproape toţi reuşesc ca să coboare. Am scris aproape pentru că sunt singurul care nu reuşeşte, deşi nu pare o operaţiune complicată pentru o persoană cu inteligenţă medie. Mai mult ajutat de prieteni reuşesc şi eu ca să fiu extras, prilej de a descoperi cauza lipsei mele de mobilitate.

Atunci când m-am aruncat pe bob, am făcut-o fără a ţine cont de faptul că pantalonii îmi erau uzi de la bătăile cu zăpadă şi astfel, lipiţi de pulpe, ceea ce a făcut ca aceştia să plesnească plenar între picioare. Dar nici asta nu ar fi fost un obstacol dacă frânele bobului nu ar fi aruncat toată zăpada de sub bob exact în deschizătura apărută... Şi aici e vorba de atâta zăpadă, încât nu mai puteam apropia picioarele...

Mi-am revenit suficient pentru ca acum să vă pot povesti întâmplarea, după o spălătură interioară cu 200 grame de rom şi o a doua în zona afectată cu alte 400 de grame din acelaşi soi de rom.

Să auzim de bine!