joi, 27 noiembrie 2014

O raită prin Braşov

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că viaţa ne readuce pe plaiurile Ţării Bârsei după mai bine de o jumătate de an. Pornesc motorul maşinii pe la ora opt şi un sfert, spunându-i soţiei, fără nicio intenţie jignitoare: vom ajunge la hotel la ora unu. Paşnică şi obişnuită cu evaluările mele temporale, se mulţumeşte să-şi pună centura şi să desfacă sticla cu sucul cel dătător de viaţă, de care nu mă pot lipsi atunci când conduc. O oprire la o staţie de benzină pentru o alimentare consistentă şi, în sfârşit, pornim la drum.
Drumul din Bucureşti până în Poiana Braşov este lung şi dificil pentru nişte oameni obişnuiţi cu etape scurte de mers, de cel mult o mie cinci sute de kilometri pe zi, aşa că se impune o oprire de refacere ghiciţi unde? Exact, în Sinaia, la localul cu ciorba de burtă mult visată. Fără precizări suplimentare, chelnerul ne aduce ditamai porţiile, însoţite de obişnuita smântână şi obişnuiţii ardei iuţi (care, între noi fie vorba, au meritat toţi banii).
Cu burţile gogonate reintrăm în traseu respectând viteza legală, prilej de a observa că sinaioţii au terminat să-şi pună bordurile şi, probabil, aşteaptă nerăbdători primăvara pentru a le schimba şi pe acestea... La intrarea în Predeal virăm la stânga şi intrăm pe traseul spre Râşnov pe care îl parcurgem admirând culorile minunate ale pădurilor într-o toamnă târzie. Intrăm în Poiana Braşov fără de greşeală şi, după un scurt proces decizional, virez stânga pentru ca, după vreo sută de metri să ne apară hotelul pe partea dreaptă. Parchez regulamentar, opresc motorul şi mă uit semnificativ la ceasul meu antiacvatic, antimagnetic şi antiseptic: este fix ora treisprezece.
După o procedură de cazare foarte rapidă aburcăm bagajele în cameră şi rămânem bujbe în mijlocul ei: vremea este mizerabilă şi niciun medic nu ţi-ar recomanda o plimbare în atari condiţii. Ne mulţumim să despachetăm realaxaţi, să ne schimbăm de haine la fel de relaxaţi şi să dăm o scurtă raită pe aleile staţiunii şi mai relaxaţi, de unde ne întoarcem bine muraţi, cu toată folosirea intensivă a umbrelelor. O cină pe care o doream frugală se transformă, datorită insistenţelor ospătarului, într-un adevărat festin, ceea ce face ca, ulterior, să urmărim emisiunile la televizor culcaţi pe spate deoarece burţile ne împiedică obţinerea altei poziţii. Adormim cu ochii pironiţi pe geam, la primii fulgi care au început să cadă...
A doua zi ne sculăm pe la ora nouă, hăpăim cu poftă un mic dejun consistent şi decidem, văzând că urgia se mai domolise, să dăm o fugă până în Braşov. Prima observaţie pe care o putem face este gradul crescut de motorizare al braşovenilor, grad care face ca găsirea unui loc de parcare să frizeze paranormalul. Kilometrii făcuţi întru îndeplinirea acestui deziderat ne prilejuiesc o a doua observaţie: nu reuşim să vedem mutată, ruptă sau îndoită nici măcar o bornă pentru împiedicarea parcării, nu reuşim să identificăm nici măcar un separator vertical (acelea din cauciuc) călcat, îndoit sau rupt, nu reuşim să vedem niciun separator orizontal mutat de la locul lui sau smuls. Toate, dar absolut toate sunt la locul lor, în stare intactă. Toate străzile sunt marcate, toate locurile de parcare sunt delimitate şi numerotate, toate sunt la locul lor, funcţionează şi nimeni nu le ignoră sau nu le distruge. Este o senzaţie stranie pentru un bucureştean, fie el din Drumul Taberei, ca să vadă cum şoferii nu întorc maşinile călcând separatoarele, cum şoferii parcheză fără să îndoaie bornele, cum şoferii se respectă pe sine respectându-i pe ceilalţi.
Şi găsim un loc de parcare, un loc cu verdeaţă (cu plată, e drept) în parcarea unui supermagazin. În parcare este un automat unde introduci suma aferentă timpului de staţionare. Când ţi-ai terminat treaba, te urci în maşină şi pleci. Dacă ai depăşit timpul, te duci la paznic, plăteşti diferenţa, te urci în maşină şi pleci. Braşovul se pare că este un oraş al oamenilor civilizaţi, din moment ce vedem doi ţigani care, fără scandal sau discuţii inutile, vin de bună voie şi nesiliţi de nimeni să plăteasc staţionatul suplimentar fără gură mare sau scandal, la fel de civilizaţi ca oricare alţi cetăţeni.
Dacă tot suntem în parcarea unui magazin, atunci haidem să vedem şi magazinul. După câteva ture obositoare prin diferite raioane, soţia mă roagă să o aştept pentru a merge la grupul sanitar. Prilej pentru mine de a întâlni noi surprize. Aşa cum stau pe un scaun şi aştept, văd cum una din vânzătoare se apropie de intrarea în grupul sanitar, o vede pe femeia de serviciu şi îi spune „Bună ziua!”, după care intră. Mă gândesc la posibilitatea ca vânzătoarea să fie sub influenţa băuturilor alcoolice, dar iată că o altă vânzătoare se apropie, îi spune femeii de serviciu „Bună ziua!” şi intră. E mult, prea mult pentru un bucureştean, aşa că mă ridic nervos de pe scaun, tocmai când un domn (care, după port, nu pare a fi vânzător) se apropie cu aceleaşi intenţii, o salută pe femeia de serviciu şi intră. Dumnezeule, se pare că populaţia civilizată din România s-a retras aici, în Braşov!
Reîntorşi în mediul exterior, pornim în periplul nostru pe străzile oraşului sucindu-ne gâturile în toate direcţiile pentru că, să ştiţi de la mine, Braşovul este un oraş cu case frumoase. Kilometrii parcurşi pe străduţele oraşului şi căutarea unor locaţii sau obiective le prilejuiesc localnicilor etalarea întregii lor amabilităţi. Ni se dau referinţe cât se poate de precise, cu distanţe măsurate la metru, indiferent că e vorba de civili sau poliţişti, toate cu zâmbetul pe buze şi cu toată deferenţa. Chiar ne simţim bine pe străzile Braşovului, aşa că refuzăm să ne întoarcem la maşină. Şi bine am făcut, pentru că iată, în timp ce admirăm o clădire, ne este dat să ascultăm dialogul dintre un tânăr şi un domn mai în vârstă, prin care junele îşi etalează efectul total de convertire obţinut de propagandă. “Gândeşte-te şi tu”, spune tânărul, „suntem în NATO, suntem în Uniunea Europeană şi noi importăm gaze de la ruşi. E posibil aşa ceva? Spre asta ne îndreptăm?” Nu, sigur că nu e posibil, îmi vine să-i explic junelui. Chiar dacă toată Europa (nu doar cea occidentală), în frunte cu Germania, importă gaze de la ruşi, noi trebuie să importăm de la portughezi, ca să nu ne mai suspectăm de comunism.
Iată că drumurile ne duc spre un loc de tradiţie, un loc nu numai frumos, dar şi gustos. E vorba de localul Gaura dulce. Acum, localul are două secţiuni: una modernă şi una clasică. Cea modernă este la stradă, mai vizibilă şi incredibil de frumoasă. Ghirlande şi buchete uriaşe din cele mai bogate flori ornează încăperea şi, deşi nu am intrat, sunt convins că, odată ajuns la interior, ai senzaţia că eşti în Madagascar. Iar pe pereţii vechii construcţii nu sunt scrise măscări sau sloganuri politice, ci precizări de genul „Circulă în oraş şi o glumă pe seama acestui local. Când cineva întreabă unde este Gaura dulce i se răspundea s-o caute în fundul Cerbului” (micul dezacord de timpi nu-mi aparţine). Deşi amuzaţi de cele citite, nu putem să nu facem şi o altă remarcă: numele localurilor. În perioada comunistă localurile erau numerotate, îţi invitai soţia la o cină romantică la restaurantul numărul 456. După Revoluţie, Bucureştii au fost împânziţi de localuri cu nume cât mai englezite, cât mai depărtate de limba română, cât mai snoabe şi atât de sofisticate încât şi salariaţilor lor le este greu să le pronunţe, de parcă în ele ar intra doar locuitori din Commonwealth. Unde eşti tu un “Leul şi cârnatul”, un „La Sfântul Gheorghe ucigând balaurul” sau un „La Nae Cişmea”? Ei bine, în Braşov localurile (cel puţin cele văzute de noi) au nume neaoşe. „Coroana”, „Gaura dulce” şi încă multe văzute de noi au nume cât se poate de sugestive, de neaoşe şi de plăcute. Ce bine s-ar simţi un bărbat care, după o sfadă cu nevasta i-ar spune “Plec la mama”, „La Mama” fiind o cârciumă din vecinătate, în loc de „Plec la International and pan european drink and food establishment”?
Citind aceste titulaturi neaoşe ne simţim bine, ne simţim ai locului şi singurul regret este că nu avem timp suficient ca să le vizităm pe toate. Plecând de lângă local avem ocazia să ne întâlnim cu doamna fără diacritice. Aşa am botezat-o eu, auzind expozeul gramatical pe care îl făcea unui grup de trei copilaşi pe care îi însoţea:
- De ce scrie BRASOV şi nu BRAŞOV? întreabă unul dintre micuţi.
- Pentru că, explică doct doamna, când se scrie cu litere mari nu se mai pun acele semne şi virguliţe care se numesc diacritice.
Regula poate fi valabilă în Zanzibar sau pe vârful Munţilor Altai, dar nu în ţările care îşi respectă limba. Nu am văzut niciun înscris în cehă, germană sau franceză (ţări care folosesc libi cu diacritice) scris cu majuscule sau minuscule, cu bold sau italice care să nu respecte semnele diacritice, cu o excepţie: România cu limba ei batjocorită de toţi şi cu orice prilej, limba română.
Oarecum dezamăgiţi de nivelul cultural etalat de doamna fără diacritice, ne continuăm plimbarea timp de încă vreo două ore. Plouă mocăneşte, preludiul ninsorii ce va să vie, noi ne plimbăm pe străzile Braşovului, admirăm clădirile şi facem poze (pe care, de altfel, le puteţi vedea pe http://fotobloguldindrumultaberei.blogspot.com).
Cu greu ne îndurăm să părăsim Braşovul şi ne îndreptăm spre parcarea unde lăsasem maşina. “Victorie!” îi spun soţiei arătând spre locurile libere din jurul maşinii noastre, lucru foarte important atunci când vrei să scoţi din pacare o maşină cu care ai reuşit să ocupi locul având doar trei centimetri liberi de fiecare parte. Ne apropiem voioşi, zornăind din chei, cu gândul că într-un minut vom fi liberi. Ce nu am observat noi a fost că, datorită ploii şi înclinării, zăpada pe care nu o curăţasem de pe acoperişul maşinii se prelinsese acum pe parbriz. Iar timpul necesar pentru curăţare a fost exact timpul necesar ca să se ocupe toate locurile libere din jur...
După un număr sporit de manevre, ajutat de soţie şi de senzorii de parcare, am reuşit să scot maşina şi să pornim spre casă, adică spre Poiana Braşov. Frumuseţea peisajului ne ajută să tecem peste injuriile şi clacsoanele şoferilor grăbiţi, care nu înţelegeau de ce trebuie să urci spre Poiană cu 20 km/oră...
Uite d’aia, pentru că avem o ţară frumoasă, cu oraşe frumoase, iar Braşovul este unul dintre ele.
Să auzim de bine!

2 comentarii:

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!