vineri, 11 iulie 2014

Noi şi Thasos-a treia zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi dimineaţă, în timpul procesului de ingurgitare a micului dejuns sunt abordat de Adriana, care îmi spune că Mihai are de rezolvat nişte probleme de corespondenţă cu firma şi ar trebui să fie la hotel către ora prânzului. Soluţia de sacrificiu pentru tot grupul ar fi să mergem la o plajă mai apropiată, de unde omul să ajungă cât mai repede la hotel. Decid să mergem la plaja Pachis, întrucât ieri fusesem la Nisteri.
Disciplinaţi, colegii mi se aliniază în formaţia de marş şi pornim către noua plajă. Lăsăm maşinile albe încă de praful colectat ieri, parcate pe stânga şoselei, sub nişte măslini, ne luăm bagajele şi coborâm spre plajă. Plaja ar fi minunată dacă nu ar fi problema treversării care, culmea, se află în curba şoselei. Cu ochii pe copii, treversăm în grupuri mici şi îl aud pe Alin mărturisind:
- De emoţie mi s-a uscat gura.
Având ceva pregătire sanitară la bază, îndrăznesc recomandarea unui tratament:
- Crezi că un Mithos te-ar ajuta să-ţi recapeţi gradul de hidratare optim?
- Două, răspunde el scurt, dovedind aceleaşi cunoştinţe sanitare aprofundate...
Plaja se numeşte de fapt Elis, dar indicatorul aflat la marginea drumului spune că e vorba de Pachis. Ocupăm vremelinic numărul corespunzător de şezlonguri şi umbreluţe şi unul dintre administratori se iveşte pentru a ne prelua comenzile, întrucât şezlongurile nu se plătesc.
Se pare că omul are o bună memorie vizuală sau fizionomia mea este una uşor de memorat, pentru că îl văd că dă semne evidente de recunoaştere, deşi au trecut doi ani de la ultima noastră întrevedere. Ajungând în dreptul nostru îi dau comanda pentru părinţi şi pentru noi:
- Două frappe cu lapte, zahăr şi îngheţată din belşug, două beri pentru mine şi domnul şi un mojito pentru mine.
Omul notează conştiincios, după care plecă spre o altă umbrelă. De unde văd că iţeşte un gât lung şi mă întreabă peste capetele tuturor:
- Mojito acum?
- Da.
- Aici?
- Da, îi răspund mirat, gândindu-mă că în Grecia există un program în timpul căruia consumul de mojito este legal.
Plaja stârneşte încântarea tuturor, chiar mai mult decât Golden Beach, nu atât datorită frumuseţii ei, cât datorită faptului că are în dotare tot felul de accesorii pentru joaca copiiilor. Andrei nu pregetă şi deturnează copiii aflaţi în zonă spre o hidrobicicletă cu tobogan, în curând chiuiturile lor umplând plaja de veselie.
Mai liniştit, eu încerc să mă dedic filmărilor subacvatice. Curând ies la iveală la modul cel mai propriu cu un mic crab pagur în mână pe care îl arăt copiilor, plăcerea vederii vietăţii fiind susţinută şi de vădita nemulţumire manifestată de micul crab, care îşi exersează cleştii pe neoprenul mănuşii mele.
Considerând că mi-am făcut datoria de părinte de copii, iau aparatul de filmat, mă scufund şi ies din apă după vreo zece minute, având pe faţă imaginea dorinţei vii de a vedea ce am filmat. Toţi se strâng curioşi în jurul meu, suficient de aproape ca să vadă cu ochii lor că mă scufundasem cu aparatul setat pe redare... Vibrând de nerăbdare îmi reiau activitatea subacvatică, tocmai bine pentru a avea în cadru niscai peştişori foarte frumoşi. Revin în mijlocul colectivităţii animat de aceleaşi intenţii şi descopăr că acum, aparatul fusese setat corect, dar avea bateriile epuizate...
În mod curios, deşi anunţ că voi schimba bateriile, nimeni nu a mai fost interesat de activitatea mea submersibilă. Ziua trece uşor cu joaca copiiilor şi nici nu ştim când se face ora de plecare. Ne retragem spre hotel sătui de soare, de înotat şi de bere Mithos. Urmează o etapă importantă în existenţa noastră: spălatul maşinilor colbuite. Iar pentru a duce la îndeplinire această sarcină este nevoie de o spălătorie. Alin, fire prevăzătoare, o şurluise în spatele hotelului cu ajutorul unei sticle de apă şi al unei cârpe.
Pornim de la un raţionament prin sinonimie: dacă în Lefkada am găsit spălătorie într-o staţie de benzină, e probabil ca situaţia să se repete şi în Thasos, ambele fiind insule. Aşa că ne îndreptăm cu aplomb spre prima benzinărie şi iată, norocul ne surâde, benzinăria are staţie de spălare (ulterior, uitându-ne mai atent şi la alte benzinării, am descoperit existenţa altor spălătorii). Imediat apare un vrednic cetăţean care, spre deosebire de aiuritul din Lefkada, ne face semne disperate spre antena radio a maşinii. O scot rapid şi la fel de rapid omul îmi indică locul unde trebuie să proptesc roţile. Instalaţia de spălat e identică cu cea din Lefkada: un cadru cu perii, care se mişcă înainte şi înapoi, după care vine o duză care suflă aer pentru uscare. Deşi instalaţia mi se pare mai primitivă decât cea cu care sunt obişnuit ca locuitor din Drumul Taberei, tot procesul nu durează nici zece minute, mult mai puţin decât la noi în cartier. E drept, periile ating caroseria, dar dacă ne gândim la curăţenia cârpei cu care cei de la noi şterg maşinile, nu văd nicio diferenţă în minus. Ba din contră...
Acum, maşina străluceşte şi este atât de curată, că îmi vine să îi fac o poză cu spălătorul lângă ea. Opt euro a costat spălatul şi eu cred că a meritat. Plecăm din benzinărie şi mai facem o oprire la supermarketul Arvanitidis. Dar prăzile sunt de mică amploare deoarece bande mixte de sârbi şi români invadaseră anterior magazinul şi topiseră toată berea Mithos din rafturi. Ne mulţumim cu niscai sucuri şi câteva sticluţe cu mojito, pina colada şi altele din aceeaşi familie.
Şi iată, am ajuns la un moment decisiv al zilei: ce facem până la masa de seară? Mă gândesc la faptul că bunii mei colegi au cunoscut într-o măsură mai mică detalii despre istoria insulei, aşa că decid să îi duc în apropiere, la celebra Poartă a lui Silen, poartă caracterizată printr-un basorelief cu Silen într-o puternică erecţie. Ideea mea se dovedeşte salutară, doamnele din grup fiind deosebit de interesate să cunoască cât mai multe amănunte despre perfecţiunea sculpturilor antice, interes concretizat prin numeroasele poze făcute având basorelieful pe fundal...
Încărcaţi de emoţii artistice, ne deplasăm în grup compact spre faleza oraşului, eu fiind în căutarea unui vechi prieten, pe care nu am reuşit să-l contactez la telefon. Casa în care ştiam că locuieşte este pustie şi se vede că nu e locuită de vreme bună. Întrucât în pliantele turistice apare un restaurant pe faleză cu numele lui, decid să îl vizităm, poate, poate... Ajungem la locul cu pricina şi abordez un chelner, cu rugămintea de a-l chema pe patron. Omul se execută şi apare patronul.
- Bună seara!
- Bună seara! Caut un vechi prieten, Stratos pe nume, care avea un restaurant şi m-am gândit că...
- Da, eu sunt domnul Stratos. Restaurantul e al meu.
- Da, dar nu sunteţi, prietenul meu e mic de statură şi chel.
- Eu sunt înalt şi cu chelie.
- Da, văd, aveţi şi mustaţă, dar nu sunteţi domnul Stratos.
- Ba sunt. Dar, mă rog, cum credeţi... Nu intraţi? Să ştiţi că şi aici, în restaurantul meu, se mănâncă bine.
Îl tratez cu un refuz politicos şi promisiunea unei revederi. Peste o lună, când vom reveni, cu siguranţă îmi voi ţine promisiunea. Refuzul meu nu a fost dictat doar de consideraţii personale, ci şi de reacţia grupului atunci când am propus să rămânem aici să mâncăm. Au fost sunete, gesturi şi cuvinte care nu se pot reproduce decât după miezul nopţii...
Toţi vor la Doukas. Mai ales că, în urma nu ştiu căror erori de calcul, îngheţatele cu care suntem serviţi gratuit la desert vin la masă fără număr, fără număr... spre deliciul copiiilor. Aşa că mergem la Doukas unde îmi stabilesc un ţel în viaţă, acela de a mânca un calamar umplut cu brânză. Lucru pe care vă sfătuiesc cu toată căldura să nu-l faceţi. Porţia depăşeşte puterile unui om cu un fizic atletic, care merge de trei ori pe săptămână la sală.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!