vineri, 18 iulie 2014

Noi şi Thasos-a şasea zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi e ultima zi din concediul nostru de grup. Dacă în primele zile au mai existat voci care îndrăzneau să facă referiri la data plecării, acum toţi tac de bună voie şi savurează fiecare clipă. Nu ştiu dacă tăcerea lor este rezultatul recomandărilor mele de a da la spate orice alte gânduri atunci când au venit în Grecia sau cel al adaptării naturale, dar indiferent de motiv, mă bucură. Îmi este greu de crezut, dacă nu imposibil, că o persoană care se gândeşte aici, acum, la problemele de serviciu sau grijile casei lăsate în ţară se poate simţi bine.
De altfel, aşa cum voi vedea mai târziu, odată ajunşi în ţară, prima grijă a tuturor a fost să stabilească deja când şi unde vom merge la anul în Grecia... Iniţiativa lor mă bucură, ca şi dragostea născută pentru frumuseţile Greciei, dar mă îndoiesc că vom mai merge cu şaisprezece persoane după noi, ca să invoc doar vechiul adagiu latin multi sunt vocati pauci vero electi/mulţi sunt chemaţi dar puţini sunt cei aleşi...
Fiind ultima zi, se decide în mod unanim să mergem la cea mai frumoasă plajă, adică la Golden Beach. Serpentinele care mi-au înspăimântat companionii în prima zi, acum nu mai prezintă nicio ameninţare, iar drumul li se pare tuturor mult mai scurt. Găsim libere numărul corespunzător de şezlonguri şi ne întindem la soare, preilej de a da ghes unor mici cugetări. Dacă în alţi ani vedeam plajele şi localităţile nepădite de turişti greci sau nemţi în majoritatea lor, acum, insula mi se pare un judeţ românesc. La sosirea noastră pe insulă ferry-boat-ul a fost plin ras cu maşini cu număr de România, în special din judeţele Bacău şi Galaţi, ca să nu mai vorbim de Bucureşti, şi acelaşi lucru se observă în toate locaţiile vizitate. Maşini fără număr din România, urmate ca pondere de maşini sârbeşti şi abia pe locul trei de cele greceşti. În magazine nu trebuie să te străduieşti să vorbeşti englezeşte cu un alt cumpărător pentru că poţi fi sută la sută sigur de faptul că persoana căreia i te adresezi este din România.
Deşi ar trebui, situaţia nu este una care să mă bucure pentru că român sunt şi eu, ceea ce mă face să cunosc foarte bine mentalităţile care ne caracterizează. Ca să mă înţelegeţi mai bine, un ultim exemplu (pe lângă cel al şoferului bucureştean care ocupa două locuri de parcare cu uşa lui deschisă) am avut chiar ieri, la urcarea spre acropole, când un grup de trei români care coborau, au avut pretenţia să le dăm noi prioritate, noi care urcam...
Despărţirea de mare şi de plajă provoacă scene duioase de rămas bun, atât din partea adulţilor, cât şi din partea copiiilor. Cu gâturile strâmbe de atâta uitat în urmă, ne îndreptăm spre hotel de unde, după schimbările habituale, vom merge în grup compact spre Doukas pentru o ultimă cină.
Profit de popasul făcut la hotel pentru a o căuta pe doamna S. patroana hotelului. Cumpărasem din ţară o mică atenţie, o farfurie cu motive populare, şi doream să i-o facem cadou. O găsesc în subsol băgând nişte rufe la spălat. Aştept să mă observe şi mă adresez în greceşte:
- Bună seara! Aş dori să stăm puţin de vorbă.
- Bună seara! Sigur că da. Ştiţi cine sunt eu, sunt doamna...
- Ştiu foarte bine, o întrerup eu, ne-am cunoscut acum trei ani, când am venit prima dată. Am venit şi acum doi ani, şi acum, şi vom mai veni peste o lună.
- Da? Ce bine! Vă place aici.
- Foarte mult. Aici ne simţim ca acasă. De aceea vrem să vă rugăm să primiţi un mic cadou din partea noastră.
Şi îi întind punguţa frumos aranjată.
- Un cadou? Pentru mine? Nu se poate, niciun turist nu a mai făcut aşa ceva, nu pot să primesc, nu pot...
- Vă rog mult. E din inimă, şi îi întind iarăşi punguţa. Aici suntem ca acasă.
Buna doamnă întinde mâna tremurând şi începe să plângă.
Plec din subsolul hotelului lăsând-o pe doamna S. cu lacrimi în ochi şi punguţa strânsă la piept. Mă simt foarte bine, foarte uşor, ca după o spovedanie sau aşa cum mă simt ori de câte ori am făcut o faptă bună.
Masa a decurs în tonul de veselie cu care ne-am obişnuit, veselie întreţinută şi de carafele cu vin Retsina. Încet, încet, ne ridicăm de la mese şi ne îndreptăm spre ieşire. Împreună cu familia, rămânem mai la urmă şi îl abordez pe domnul N., unul dintre patronii localului:
- Ştiţi, a venit ceasul. E ultima seară, mâine dimineaţă vom pleca acasă. Dar ne vom revedea peste o lună.
E momentul în care bunul om începe să aibă o comportare ciudată.
- Vă rog mult de tot, mai staţi un moment! Vă rog mult, doar un moment! Să nu plecaţi, aşteptaţi-mă aici. Vă rog mult!
Ne uităm miraţi unii la alţii. Omul dispare spre bucătărie şi revine în scurt timp cu un ambalaj lung şi foarte arătos. Mi-l oferă, îl deschid şi găsesc în el o sticlă cu un vin dintre cele mai bune.
- Vă mulţumesc, îi spun emoţionat omului.
- Nu, nu, eu vă mulţumesc! Vă mulţumesc mult!
După care începe să ne îmbrăţişeze şi să ne pupe pe fiecare, spre mirarea membrilor familiei cărora nu apucasem să le traduc discuţia purtată.
Suntem toţi emoţionaţi, aşa că neglijăm alegerea drumului de întoarcere. Neatenţie care era să mă coste pentru că, iată, ne apropiem de gemeni cu pas vioi şi unul dintre ei este deja la balustrada localului scrutând străduţa. Momentele extreme impun soluţii extreme, ne învaţă arta războiului, aşa că, având o inspiraţie de moment, o rog pe soţie să păşească în dreapta mea, timp în care se va strădui să-mi tragă şapca cât mai mult pe ochi, iar tata se va situia în aceeaşi extremă, făcându-se că îmi pune un pulover pe umeri.
Stratagema dă roade şi pot parcurge cei câţiva metri fără ca persoana-mi să fie identificată. Dar nu şi neremarcată, deoarece colegii îmi confirmă ulterior că-l văzuseră pe bietul om cum îşi face cruce şi îşi strâmbă gâtul uitându-se după mine...
Nicio remuşcare nu mă bântuie pentru că am stabilit deja cu soţia că-i vom vizita pe gemeni peste o lună, când vom reveni. Drept pentru care ne îndreptăm spre prima benzinărie şi facem plinul. Datorită faptului că am venit pe un drum cu mult mai scurt, chiar dacă mult mai încet, trebuie să alimentez mult mai puţin. Practic, dacă fac o socoteală rapidă, e concediul în care am consumat cea mai mică cantitate de benzină. Un plin făcut la Bucureşti (într-un rezervor în care mai aveam deja vreo douăzeci de litri), câteva picături în vama din Giurgiu şi o alimentare de douzeci de litri zilele trecute. Iar acum nu intră mai mult de patruzeci şi opt de litri (din care, ajuns acasă, am mai mers câteva zile bune).
Iar bunul Dumnezeu are grijă ca seara de rămas bun să fie una care să ne facă despărţirea mai uşoară pentru că, iată, o furtună cumplită se dezlănţuie. Fulgere numeroase brăzdează cerul şi o ploaie cu spume ne potopeşte. Este clar, nu mai putem rămâne nici măcar pe terasa piscinei, aşa că ne retragem tiptil în camerele noastre pline cu bagajele făcute.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!