"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

miercuri, 2 iulie 2014

Noi şi Thasos-plecarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Niciodată nu şi-a dovedit mai bine utilitatea bătrâna şi buna înţelepciune românească decât în aceste momente. Spune zicerea bătrânilor că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din Thasos şi nimic nu e mai adevărat.
Pentru că ni s-a dus buhul, iată că acum, cu puţine zile înaintea plecării, vine şi fratele lui Alin, care ridică disciplinat două degete şi glăsuieşte: vreau şi eu. Ca urmare, pune mâna băiete pe condei şi scrie epistole atrăgătoare patroanei hotelului, doar, doar i se face milă şi mai găseşte o cameră liberă şi pentru el. Acum, când preţurile au urcat pe înălţimi olimpiene... ca să fim în atmosfera locului.
Dar abilităţile turistice ale celor din hotelul Esperides nu se dezmint şi primesc un răspuns care ne năuceşte: da, i s-a găsit o cameră liberă şi, având în vedere bunele relaţii avute cu subsemnatul, vor să îmi facă o surpriză plăcută şi îmi oferă un preţ cu 40 % mai mic decât cel plătit de noi, ăştilalţi la contractare! Informaţia este atât de valoroasă încât mă abţin s-o comunic şi celorlalţi pentru a nu produce răzmeriţe soldate cu victime omeneşti...
Şi iată cum, un concediu nevinovat planificat pentru patru persoane în Thasos devine o adevărată campanie turistică pentru 18 persoane, adulţi şi copii. 18, optsprezece, op’şpe, optisprezece, spuneţi cum vreţi că tot ăia sunt. Încep să fiu preocupat de întrebări existenţiale: oare de la ce număr de maşini în sus Poliţia îţi dă motociclist antemergător cu girofar şi sirenă? Care este numărul minim de persoane necesare pentru a întemeia o colonie? Exodul nostru va duce la modificarea PIB-ului? Suleyman se împacă cu Hurrem? Precum şi multe altele, la fel de legitime pentru un adult. 18 persoane în cinci maşini, 18 persoane care au venit spre mine cu inima deschisă şi şi-au spus speranţa că le voi oferi ocazia unui concediu deosebit, având în vedere încrederea pe care o au în abilităţile mele turistice. Deosebit va fi cu siguranţă. Să vedem şi cât de frumos...
Credeaţi că pot pleca liniştit, ca tot românul care se duce în Thasos cu 17 persoane după el? Aşa e, nu pot. Pentru că, abia rezlov problema fratelui lui Alin că îmi vine o colegă în birou, închide uşa în urma ei şi grăieşte cu lacrimi în ochi şi voce gâtuită:
- Te rog să mă salvezi de la o moarte aprigă! Bărbatu-meu a dormit pe el până acum, când s-a trezit că vrea în concediu, dar nu oriunde, ci doar în Thasos. Dacă mă salvezi, îţi voi face cinste cu un cataif de 4,50 lei!
Nu sunt omul care rezistă unei asemenea tentaţii, aşa că pun mâna pe tastatură şi iar le scriu celor de la hotel, cu speranţa că voi reuşi să nu dau ochi cu ei cât voi sta acolo. Dar Dumnezeu e mare şi îşi arată bunătatea printr-un răspuns favorabil: da, s-a rezolvat şi problema camerei pentru colega mea (care, din fericire, nu pleacă odată cu noi) şi la aceleaşi preţuri atrăgătoare.
Număr zilele până la plecare ca un soldat pe cele până la liberare, nu doar din dorinţa de a revedea Thasos-ul, ci de frică să nu se suplimenteze iar efectivul. Şi chiar în ultima zi, când credeam că toate necazurile au rămas sau vor rămâne la urmă, iată că descopăr că GPS-ul e stricat. L-am conectat la computador şi, se pare că antivirusul acestuia l-a dat peste cap. Aşa că, în loc să mă odihnesc în vederea plecării de mîine dimineaţă, alerg prin oraş ca bezmeticul ca să mă întâlnesc cu reprezentantul firmei de unde l-am achiziţionat. Ore de aşteptare, soft schimbat, card înlocuit şi un răspuns cu două feţe: gata, l-am reparat, dar aţi pierdut tot ce aveaţi pe card. Văleu! Adicătelea crema muzicii greceşti. Cu sufletul negru de obidă îi comunic vestea soţiei şi butonez la el ca să-i exemplific trista realitate. Surpriza e uriaşă: muzichia este la locul ei, acolo unde a pus-o subsemnatul. Dacă a fost o glumă, a fost sinistră. Dacă nu, a fost o minune.
O scurtă sedinţă cu viitorii partreneri de drum pentru stabilirea orei, prilej de a preciza încă odată (vorba lui Zaharia Stancu: dacă nu am mai spus-o, o repet): este vitală respectarea orei de plecare, orice întârziere se va amplifica şi va avea repercusiuni, ca să nu zic urmări, dintre cele mai grave.
Se face seară, duc maşina la spălătorie, trec pe la socrii şi le iau bagajul, fac ultimele cumpărături şi la ora 21 trecute fix sunt în patul conjugal în vederea unei odihne cât se poate de necesară: la ora 4 avem întâlnirea pe Şoseaua Giurgiului.
Un orologiu bate ora trei din noapte/Pe noptiera mea oare cin’ se zbate? E soneria de sculare. La ora 03.55 suntem toţi patru la punctul de întâlnire. Nimeni. O uşoară nelinişte mă cuprinde. Se face ora 4 şi tot singuri suntem. La 04.05 mă sună Alin ca să mă întrebe unde suntem pentru că el a ratat punctul. Discuţia durează suficient ca să observ că este 04.10 şi că telefonul sună din nou. Este Valentin ca şă mă întrebe acelaşi lucru, din aceleaşi cauze: ratarea punctului. Cum naiba să ratezi momentul trecerii unei căi ferate este întrebarea care mă va urmări pe parcursul dimineţii. Cele două telefoane, urmate de apariţia apelanţilor, nu mă liniştesc prea mult pentru că, iată, este 04.15 şi Mihai nu a apărut. O rog pe Ştefania să o sune pe Adriana şi, după o scurtă convorbire, îmi spune că acum au plecat de acasă. Repet rugămintea la ora 04.30 pentru ca să obţin un răspuns similar: acum au plecat de acasă. Este ora 04.45 când reuşim să fim în plen şi plecăm în forţă. Intrăm în vamă pe la Oinacu şi ne proptim la benzinăria din vamă pentru a alimenta ultimii mililitri de combustibil. Preilej pentru unii dintre noi de a începe o sesiune de cumpărături care ne mai ţine în loc alte douăzeci de minute. Neliniştea mea este cât se poate de justificată: având în vedere faptul că avem şi copii cu noi, se prevede o călătorie care va dura mult, mult mai mult decât a fost estimat. Asta n-ar fi nimc, dar întârzierea se comensurează în timp pierdut pe drum în locul timpului petrecut pe plajă. La toate acestea se mai adaugă o eroare strategică ce îmi aparţine: deoarece i-am averitzat că frânele maşinii mele sunt foarte eficiente, toţi vor păstre o distanţă de cel puţin cinci sute de metri între maşini, ceea ce va înlesni apariţia cazurilor de rătăcire şi va îngreuna traversarea oraşelor.
Plătim taxa de pod, parcurgem podul cel plin de hârtoape şi ne vedem intraţi pe treitoriul bulgar. Acum, cred că ştiţi care este primul lucru făcut de şoferul român care intră în Bulgaria: cumpără vigneta. Doar că, din cauza întârzierilor noastre, acum sunt sute de maşini în benzinăria care vinde atât de necesarele vignete. Ceea ce va adăuga altă întârziere la cele deja cumulate. Ramona, zorile nu-s trandafirii, ferdonez eu în barbă (e o figură de stil pentru că sunt proaspăt ras) intrând în Ruse, prima localitate de pe itinerarul nostru.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!