luni, 7 iulie 2014

Noi şi Thasos-prima zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ieri seară, după debarcarea noastră asemănătoare cu cea de pe plaja Omaha, am stabilit că nu ar fi rău să mergem să mâncăm ceva, nu de alta, dar poate ne oprim în drum şi la un supermarket pentru a ne face provizia necesară de bere. Am plecat pe drumul ştiut şi am parcat pe maidanul pe care îl ştim de ani buni. Şi iată că surprizele continuă. Supermarketul Star, cel de unde cumpăram bere Mithos şi apă la preţuri de nimic este desfiinţat. Au rămas doar geamurile vitrinelor, iar imaginea spaţiului pustiit ne dă fiori: cum vom rezolva problema atât de gravă a berii?
Cu paşii trişti ne-am îndreptat spre restaurantul Doukas pe căi ocoloite pentru a nu da ochi cu gemenii de la Twins care mă doresc cu ardoare. Ieşim pe faleză pentru a ne face inventarul şi văd cu coada ochiului cum, unul dintre patronii Doukas-ului, se uită lung spre noi. E clar, nu mai am scăpare aşa că, râzând cu gura până la urechi şi surprins de parcă acum îl vedeam prima oară, mă îndrept spre bunul om. Între oameni cunoscuţi se pot face mici glume nevinovate, aşa că, după ce îl salut, îl întreb în greceşte, afişând un aer lejer:
- Aveţi ceva de mâncat şi de băut pe aici?
Bunul om cască nişte ochi cât cepele, izbucneşte în râs, după care îmi zice:
- Hai să vezi!
Deşi om în vârstă, care a văzut multe la viaţa lui, nu reuşeşte să-şi reprime un sughiţ atunci când ne vede coloana în desfăşurare.
- Câţi? apucă el să îngaime.
- 18, răspund eu privindu-l în ochi.
- Mese, mese, aduceţi mese, începe să zbiere la chelneri.
Dar să-i lăsăm pe veselii convivi să se sature cu minunatele preparate şi să revenim la prima zi. Ne sculăm puţin cam devreme pentru nişte oameni aflaţi în concediul lor legal de odihnă şi înfulecăm micul dejun pe terasa bufetului. Peisajul e atât de frumos, încât şi nefumătorii se gândesc să se lase pradă viciului doar pentru a bea o cafea pe terasă...
Un mic consiliu de război, urmat de îmbarcarea în autoturismele din dotare şi luăm drumul spre Chrisi Amoudia sau, cum se spune prin Drumul Taberei, Golden Beach. Plecăm pe linia de centură a Limenasului şi ţinem şoseaua spre sud. Nou veniţii ajung puţin alarmaţi de serpentine şi de lungimea drumului, dar după ce văd plaja, toate comentariile lor se reduc la oftaturi adânci. Un set format dintr-o umbrelă şi două şezlonguri ne costă cinci euro, tarif neschimbat faţă de cel de acum doi ani. Ce este schimbat este politica fiscală a guvernului elen. Care îi face pe greci să nu mai îţi dea chitanţă pentru orice fleac, aşa cum ne învăţaseră...
Copiii îşi încep bălăceala în apa puţin adâncă însoţiţi de părinţii grijulii. Curând descopăr că, ceea ce consideram eu grijă părintească era o crudă realitate: sunt singurul adult din grup care ştie să înoate. Ce să mai fac? Ăştia-s oamenii, cu ăştia înotăm...
Începutul depresiei este repede atenuat de Alin care mă serveşte prompt cu o bere rece scoasă din lada-i frigorifică. Nu pot rămâne insensibil la un asemenea gest, aşa că îl tratez şi eu la rândul meu cu o doză asemănătoare. Doar chirăiturile de foame ale copiiilor ne-au mai trezit la realitate, aşa că începem să strângem ca să intrăm în programul de seară. Ajunşi la hotel stabilim o nouă tactică de luptă. Întrucât aseară chelnăriţa (care i-a luat locul amicului Robert, dispărut în anonimat) ne-a dat un singur bon pentru toate familiile, decidem ca astă seară fiecare familie să stea la o masă separată pentru că socotelile care trebuiesc făcute ulterior pentru împărţirea banilor depăşesc nivelul cunoştinţelor noastre matematice, mult diminuate după un consum intensiv de bere...
Către orele opt din seară suntem deja în parcare, gata de plecare. Lăsăm maşinile pe maidanul cunoscut şi o luăm gale spre local. În seara trecută, novicii făcuseră cunoştinţă cu peştele spadă, dorada sau scoicile în sos de roşii picant, aşa că acum erau intraţi în sevraj la gândul plăcerilor culinare care îi aşteptau. Atacăm localul precum partizanii, în grupuri mici şi pe fronturi diferite, ocupând mese ici şi colo. După finalizarea campaniei de ocupare, biata chelnăriţă îşi dă seama de greşeala făcută: în loc să servească o singură masă, ce e drept mai lungă, acum trebuie să alerge prin tot localul, de la o masă la alta. În final se declară învinsă:
- Gata, am aranjat! De mâine puteţi sta cu toţii la o singură masă şi vă fac bonuri separate pe fiecare familie, ne anunţă ea extenuată, dar victorioasă.
Cei două sute de metri până la maşini ni se par insuficienţi pentru plimbarea de seară, aşa că decidem să dăm o tură prin centrul comercial, aşa, ca să ne facem o impresie generală. Pentru mine, prilej de a mă reîntoarce fără să dau ochii cu gemenii şi de a-i arăta mamei ruinele unui templu antic, lucru care o emoţionează profund.
- Vorbiţi, pietrelor, o aud şoptind în timp ce mângâie o coloană şi aceste vorbe mi se par cea mai frumoasă mulţumire pentru concediul pe care i l-am oferit.
Ne reîntoarcem la hotel ghiftuiţi, dar nu suficient de hidrataţi, aşa că mai radem o bere mică pe terasa piscinei, aşa, până se culcă copiii.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!