"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

luni, 14 iulie 2014

Noi şi Thasos-a patra zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că mica noastră colonie începe să dea semne de stabilizare. Tocmai acum, când mai avem puţin şi trebuie să plecăm... Oamenii şi-au format deja gusturile pe meniurile specifice, au început să se obişnuiască cu locurile şi, ceea ce este cel mai important, au devenit tot mai nemulţumiţi de alegerea făcută, fiind perfect conştienţă că nu ai ce face în Grecia cu cinci zile de concediu. Zece zile este un minim necesar, e concluzia unanimă la care au ajuns membrii grupului.
Este un rezultat la care noi, eu şi soţia, am ajuns ceva mai greu, în decursul anilor. Prima dată am mers şi noi, ca tot românul, cinci zile, la plecarea din Grecia gândindu-ne că şapte ar fi mai bine pentru sporirea bagajului de cunoştinţe. Următoarea vizită a fost de şapte zile, la sfârşitul concediului fiind ferm convinşi că cel mai bun concediu în Grecia este de zece zile. Vizita următoare exact atât a durat şi am plecat convinşi că pentru a înţelege ceva e nevoie de încă două zile la cele zece. A mai durat un an până am înţeles că doisprezece zile nu reprezintă un multiplu de şapte, aşa că am decis că vom sta paisprezece zile. Am ajuns să stăm paisprezece zile, insuficient, după părerea noastră, şi pentru vizitat şi pentru odihnă. Anul acesta am venit acum pentru o săptămână, iar peste o lună vom mai veni pentru încă alte două săptămâni. Probabil că, la anul, ne mutăm în Grecia...
Azi se anunţă o zi mai ciudată din punct de vedere meteorologic. Nişte nori ciudaţi stau atârnaţi de munţii din apropiere, iar orizontul e acoperit de un fel de pâclă.
- Αυτό το καιρός με τρελαίνει/Mă înnebuneşte vremea asta, îi spun cu obidă doamnei de la recepţie.
- După nori vine şi soare, mă linişteşte ea zâmbind, dovedind existenţa unor paralelisme culturale, cel puţin în privinţa zicătorilor.
Aşa stând lucrurile, decidem să consacrăm ziua plimbărilor. Ne suim în maşini şi o luăm spre sud, pe drumul de centură, până în Panaghia. Parcăm la intrarea în localitate, fecem o sesiune de fotografii având în fundal peisajul superb care se poate admira din acel punct şi purcedem spre interiorul Panaghiei. Primul drum este la mănăstire, pe care o vizităm în amănunt, prilej de a le prezenta prietenilor o relicvă cu adevărat istorică: steagul de cavaler cruciat al regelui Richard Inimă de Leu, datând din vremea primei cruciade. Cavaler de legendă, mare conducător militar, dar slab rege, cu acest steag ne este dat să rememorăm unul din personajele romanelor lui Walter Scott care acum ne apare cât se poate de real, atâta timp cât a avut un steag în mână. Nu cunosc împrejurările în care a ajuns aici, dar este păstrat într-o raclă de sticlă şi nu este permis fotografiatul. Prin ţesătura subţiată răzbat razele aceluiaşi soare care, în urmă cu peste opt sute de ani, lumina drumul cruciaţilor spre Ierusalim.
De la mănăstire plecăm spre o micuţă fabrică de ulei. Necunoscând amplasarea exactă în teritoriu a fabricii, intru într-un birou cu uşă la stradă, aparţinând unei agenţii imobiliare.
- Bună ziua, salut eu politicos. Sunteţi amabilă...
Fără o vorbă, dar zâmbind, o funcţionară îşi ridică brusc şi la fel de politicos braţul, indicându-mi un punct aflat la 187 grade sud-vest. Urmăresc direcţia şi văd chiar fabrica de ulei, lucru care mă face să ies din cameră râzând în hohote. Uleiul se fabrică chiar sub ochii vizitatorilor în hala din spate şi este vândut în magazinul aflat la stradă. Obţinut la rece şi curăţenia garantată sunt două din motivele care ne-au făcut să achiziţionăm cantităţi însemnate fără să clipim. Cu portbagajele pline de bidoane plecăm spre o altă mănăstire, aceea a Sf. Arhanghel Mihail. Iar în parcarea din faţa mănăstirii ne este dat să trăim o întâmplare care ne dovedeşte că bucureştenii nu se dezmint. Un cetăţean stă şi citeşte având uşa din dreapta larg deschisă, astfel încât mai ocupă un loc de parcare. Omul se arată surd şi insensibil la toate încercările de a parca ale lui Valentin, ceea ce mă face să intervin cât pot de politicos:
- Nu vă supăraţi, vreţi să închideţi dumneavoastră uşa aia sau vreţi să o închidem noi cu maşina?
Bosumflat, omul trânteşte uşa, Valentin reuşeşte să parcheze, mie îmi scade adrenalina şi toată lumea e mulţumită. Îmbrăcaţi în hainele de camuflaj primite la intrare, arătăm ca nişte recent eliberaţi din lagăr, ceea ce ne sporeşte veselia până la pragul la care suntem atenţionaţi. O sesiune bogată în fotografii încheie periplul nostru, predăm hainele vremelnic purtate şi plecăm spre noi zări.
Care se dovedesc a fi cele ale localităţii Limenaria. Găsim locuri de parcare pe lângă biserică şi coborâm spre faleză. Întrucât se înseninase între timp, ne gândim că nu ar strica o mică plimabre spre sau pe plajă. O nouă ţeapă se adaugă la cele existente, întrucât plaja este plină de buldozere. Găsim un local cuviincios şi ne oprim mai mult din cauza foametei care îi bântuie pe copii. Să nu mâncăm mult, pentru că vom mânca un berbec la proţap în Theologos este deviza noastră. Aşa că ne rezumăm la bouiourdi, saganaki sau tirosalata. Cu burţile oarecum liniştite, ne suim în maşini şi plecăm plin de avânt tineresc spre Theologos. Toţi salivăm abundent la gândul bunăciunii de berbec cu care ne vom delecta la destinaţie.
Cum se numeşte situaţia în care un grup de optsprezece persoane, adulţi şi copii, se aşteaptă să mănânce un berbec la proţap în Theologos şi găsesc localul închis şi părăsit? Ţeapă? Da, exact, încă o ţeapă, adăugată la cele deja acumulate. Nici urmă de viaţă, totul este pustiu, părăginit şi sunt semne clare că nu de azi, de ieri. Norocul nostru a fost că am apucat să mâncăm câte ceva în Limenaria. Adevărul este că în Theologos mai există un local unde se pot devora berbeci la proţap, local aflat peste drum de cel căutat de noi. Dar comportamentul obraznic manifestat de chelneri când l-am vizitat acum doi ani, a lăsat urme adânci şi de neşters. Ciudate mai sunt câteodată şi legile scrise sau nescrise ale comerţului... Iată, acum, după doi ani, optsprezece oameni preferă să rabde de foame din cauza experienţei neplăcute trăite de doar patru dintre ei, decât să intre în local.
Plecăm cu burţile ghiorăind şi salivând spre hotel şi fac greşeala, ca să nu zic eroarea, să anunţ doamnele grupului înainte de plecare:
- Ştiţi, vom trece pe lângă Iris Gold, cel mai mare magazin de bijuterii din partea asta a Europei.
Efectul spuselor mele nu s-a lăsat mult aşteptat, doamnele manifestând un interes ardent, mai puţin soţia mea care cunoştea preţurile de la vizitele anterioare.
- Eşti tare, îi spun lui Mihai în timp ce aşteptăm la maşini, ca nişte soferi bine instruiţi. Ţi-ai lăsat nevasta singură în magazin.
- Nicio problemă, îmi răspunde el rânjind sardonic. Cardul e la mine.
După vizita acesta, soldată totuşi şi cu achiziţii, plecăm cu pas hotărât spre Limenas, nu de alta, dar se lăsa seara, iar noi supravieţuiserăm doar cu câte un castronaş de bouiourdi sau saganaki. Ce efecte devastatoare poate avea foamea asupra unui grup de oameni civilizaţi şi cu rate la bănci vă puteţi da seama şi singuri dacă vă spun că nu am mai oprit la hotel, ci direct la Doukas.
Ne repezim sălbatici la mesele salvatoare şi, până să vină comenzile, dăm gata feliile de pâine din coşurile de pe mese. Multe s-au spus în această seară despre oamenii care îşi doresc să mănânce un berbec la proţap şi găsesc localul închis...
Seara s-a încheiat apoteotic, pe terasa piscinei hotelului, unde am ras toată berea pe care o mai aveam în stocuri.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!