marți, 29 iulie 2014

De ce, ce?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Gata, iată că s-a încheiat şi marele congres al unificării. PDL şi PNL şi-au dat mâna. Şi-au dat mâna domnii Blaga şi Johannis, dar nu orice mână, ci mâna dreaptă, formând o puternică construcţie politică de dreapta. Şi ne referim aici doar la cele două personalităţi pentru că domnul Ungureanu nu este un lider politic, aşa cum Forţa Civică nu este un partid.
Interesant mai este şi un alt aspect. Acela că doamna Udrea a rămas cu mâna dreaptă a dumneaei în aer. Oare cine îi va cere respectiva mână, PSD sau PNL? În mod absolut firesc au apărut comentatori, specialişti sau speculanţi, care nu au pregetat să deplângă soarta defunctului PDL. Iar domnul Blaga este supus unui tir de acuzaţii care, culmea, vin din partea dreaptă, nu din partea stângă a presei (care, între noi fie vorba, nici nu există). Pentru a clarifica puţin lucrurile şi a linişti spiritele, haideţi să rememorăm câteva date despre PDL.
Odată apărut PDL, s-a pornit de la premisa eronată că este un partid. Dar PDL nu a fost niciodată un partid, el nu a apărut ca urmare a acumulării unei anumite ideologii sau platforme politice în rândul populaţiei. El nu a fost un partid, ci o creaţie. Constituirea lui s-a făcut peste noapte, la modul cel mai propriu, la comanda domnului Băsescu, prin alăturarea transfugilor de la PNL şi fostul PD. Mai mult, ca să pună capac, domnul Băsescu a comandat şi schimbarea ideologiei, la fel de peste noapte. PDL nu a avut un trecut istoric şi nicio activitate istorică, singura lui sarcină fiind aceea de a duce la îndeplinire comenzile venite de pe punte.
Odată cu părăsirea lui de către domnul Băsescu (în stilul caracteristic şi tradiţional), PDL-işii au început să conştientizeze faptul că au şi ei un nume, o soartă în lume, dar conştientizare insuficient de aprofundată din moment ce domnul Băsescu le trăgea şuturi la ţurloaie, iar ei, în loc să strige vai, strigau că îl vor susţine oriunde şi oricând pe căpitanul jucător.
Şi iată că s-a ivit ocazia numită nu Johannis, nu PNL, nici măcar Antonescu. Ocazia ivită s-a numit Frunzăverde, domn de care nimeni nu mai pomeneşte nimic acum, domn a cărui plecare a lăsat multă jale în PDL, aducând potopuri de fericire în PNL, personaj care, se pare, că a fost eminenţa cenuşie a acestei unificări. Unificare care, prin lumina celor de mai sus, este mai mult “întoarcerea acasă a fiilor risipitori”.
Dar faptele sunt fapte şi acum, iată că avem o dreaptă unificată şi puternică, lucru pe care şi l-a dorit orice cetăţean român cu scaun la cap. Întrebarea care persistă este de ce acum, din ce motiv? Ce a presat atât de mult dreapta românească la o unificare dorită dar nerealizată de atâta vreme? Răspunsul se prefigurează la capătul tunelului: alegerile prezidenţiale. Alegeri prezidenţiale la care dreapta neunită nu putea să spere în victoria vreunui candidat propriu. Speranţe care, acum, au renăscut oarecum firav deoarece cine aleargă după doi iepuri riscă să nu prindă niciunul, iar dreapta reunită alergă şi după domnul Predoiu, şi după domnul Johannis, şi după domnul Diaconescu ca să enumerăm doar câţiva. Pe domnul Antonescu nu-l pomenim, deoarece degringolada logică manifestată de dânsul nu poate atrage oamnii în secţiile de vot decât, poate, pentru a face curăţenie. Ei bine, chiar aşa stând lucrurile, de unde până unde dorinţa asta ardentă a dreptei ca România să aibă un preşedinte de dreapta, cunoscut fiind faptul că atribuţiile constituţionale nu îi permit prea multe acţiuni?
Şi iată cum a apărut răspunsul: pentru a avea o continuitate a guvernării băsiste, adică a acelei guvernări în care preşedintele face ce vrea el, chiar dacă constituţia nu-i permite. Inclusiv prin intermediul unui prim ministru care s-ar putea numi Băsescu.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!