Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că a venit şi iarna! Doamna melopeelor şi zâna cucurbitaceelor. Sincer să fiu, nu ştiu dacă aici o încurc eu sau a încurcat-o bătrânul Topârceanu. Ce mai tura-vura, a venit. Casele, parcurile sau străzile s-au acoperit cu linişte. Chiar şi oamenii. Bunăoară, nu îi mai aud pe beţivii blocului care îşi fac veacul în parcare până îi cheamă nevestele la masă.
Mă hotărăsc să fac un gest eroic şi să dau un exemplu elocvent familiei. Aşa că, pun mâna pe lopata de serviciu şi ies să dau zăpada. Cum unde? În parcare, normal, că doar n-o să curăţ trotuarul blocului spre ciuda vecinilor care stau la căldurică…. Muncesc cu spor tineresc şi împrăştii zăpada pe o rază de 3,52 m în jurul locaţiei atribuită de primărie. De acum, pot intra şi ieşi liniştit.
Îmi vestesc familionul care coboară sprinţar şi purcedem la cumpărături. La întoarcere, fredonez celebra melodie “Lalele, lalele”, semn oficial de mare bucurie pentru mine. Mi-e sufletul ca o floare la gândul parcării degajate pe care o voi găsi. Degajată, da, a fost, dar nu mai este. Pentru că, în modul cel mai nefiresc, vecinii peste ale căror maşini aruncasem zăpada, n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să o arunce înapoi ca să-şi elibereze locurile lor. Aşa că, las maşina în mijlocul drumului şi încep iar o campanie de deszăpezire, de data asta ceva mai rapidă, fiind puternic motivat de claxoanele celor rămaşi în spatele maşinii mele.
A doua zi mă gândesc să îi acord o oarecare atenţie din punct de vedere al zăpezii şi celeilalte maşini. Aşa că, apuc iar lopata cu nădejde şi cobor la munca de jos. Aici, lucrurile sunt mai simple: am de ales între a arunca zăpada peste maşinile celor parcaţi perpendicular pe a mea sau direct în stradă. Cu gândul la experienţa recentă, încep să o arunc în stradă. Curând se prefigurează un morman suficient de mare ca să împiedice chiar şi SUV-urile să circule. Văd că se formează o coloană măricică în spatele mormanului, iar şoferii încep să claxoneze fără niciun rost. Mă reped în maşină cu gândul să o scot puţin, să împrăştii ceva zăpadă pe locul ocupat, iar apoi să o sui la loc. Tocmai scosesem maşina când, văd venind din sens opus un şofer cu intenţia vădită de a ocupa locul eliberat de mine. Ridic lopata în mod semnificativ şi mă apropii de el:
- Ce faci? îl întreb eu neutru.
- Nimic, ce să fac!? îmi răspunde el liniştit. Te rog să mă scuzi, dar vorbim după ce parchez.
-Nţ, exact aşa ceva nu se va întâmpla, îl avertizez eu scrâşnind din dinţi.
Discuţia continuă în acompaniamentul claxoanelor celorlalţi participanţi la trafic.
- De ce? Mă opreşti tu? întreabă el oarecum inutil.
- Eu nu! Dar lopata asta da!
- Ce spui tu, străine? se răţoieşte la mine poetul din el. E locul tău?
- Da, e al meu, recunosc eu sincer.
- Atunci?
- Atunci, ce? nu renunţ eu.
- Atunci nu mă laşi?
- Nici gând, mai ales după ce eu am curăţat zăpada! Şi e locul meu plătit! spun destul de tare ca să se audă până la prima intersecţie.
Soţiile încep să ne tragă de mâneci. Este momentul cel mai dificil în discuţia dintre doi bărbaţi. Crezând că te ajută, ea vine şi te ţine de mâini, exact ceea ce îi trebuie inamicului ca să îţi poată arde nestingherit doi pumni în plin.
- Bine, bine, şi eu unde parchez? mă întrebă individul scuturându-se de tentativele de ajutorare ale nevestei din dotare.
- Uite cum faci: te asiguri, dai 15 m în marşarier, faci stânga, mergi 11,4 m, faci dreapta, o ţii înainte 27,8 m, faci din nou stânga, mergi până treci de prima intersecţie şi la a doua semnalizezi şi faci la dreapta. Acolo e un loc de parcare liber mai tot timpul.
Tipul procedează întocmai. Mirat de docilitatea lui bruscă, mă uit în jurul meu. De după mormanul făcut de mine se profilau trei măgădani cu lopeţile ţinute agresiv în mână. De fapt, oamenii coborâseră din maşini ca să elibereze drumul numai că, aşa cum se vedea imaginea din unghiul respectiv, păreau că vin să-mi ţină partea...
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!