Analiza unei zicători

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

„Peştele de la cap se împute”. Aceasta este celebra zicătoare pe care o vom analiza astăzi, în pofida mirosului...

Dar, să le luăm pe rând. Peştele este primul cuvânt în propoziţie. Sau în schiţă sau în nuvelă sau în roman sau în ce vreţi voi pentru că nu am habar de genurile literare. Deci, peştele. De ce a ales autorul o vietate şi nu o plantă este prima întrebare pe care ne-o punem în mod firesc. Folosind metodele unei analize ştiinţifice, să încercăm să vedem ce s-ar fi întâmplat în cazul unei plante. De exemplu, coada şoricelului. Păi, mi se pare evident că, făcându-se deja precizarea că e vorba de o coadă, autorul nu putea să se mai refere la cap. Să încercăm cu muşeţel. „Muşeţelul de la cap se împute” ar fi sunat, ceea ce ar fi produs mari confuzii. A văzut cineva capul unui muşeţel? Are tulpină, are petale, are chiar şi polen. Dar cap nu are pentru că, dacă ar fi avut, nu se lăsa cules în prostie pentru produs ceai. Liana. „Liana de la cap se împute”? Aiurea! Liana nu are cap şi nici coadă, ea creşte ca vai de steaua ei. Salcâm. „Salcâmul de la cap se împute”. Chiar dacă ar fi aşa şi salcâmul ar avea cap, tot nu ar fi nicio scofală pentru că are spini şi nu te poţi apropia neam de el.

E clar că trebuie să trecem la alt regn şi anume la cel animal. Girafa. „Girafa de la cap se împute”. Ei da, aşa mai merge, dar ce facem cu gâtul? Pentru că, la cât îl are de lung, mirosul nu mai ajunge la noi. Râma. „Râma de la cap se împute”. Ce să se împută de la cap, că ea pute toată, din moment capul se confundă cu fundul... Pupăza. „Pupăza de la cap se împute” nu are niciun sens pentru că ea e mai împuţită ca o râmă, dacă ne gândim la materialele din care îşi confecţionează cuibul... Iată cum, vrem, nu vrem, ajungem la peşte, care ni se pare prima alegere justificată până acum.

Să mergem cu analiza mai departe. De la cap, ne precizează autorul zicalei. Folosind aceeaşi metodă ştiinţifică, haideţi să încercăm cu degete. „Peştele de la degete se împute”. Asta să i-o spuneţi lu’ mutu pentru că şi un copil ştie că peştele nu are degete. Are ochi, are mustăţi, are ce vreţi voi, dar nu degete. Burtă. „Peştele de la burtă se împute”? E posibil, dar puţin probabil pentru că peştii nu prea au mare lucru în burţi. Ia, o băşică şi niscai icre, acolo... Hai să vedem cu coadă. „Peştele de la coadă se împute”. Sună promiţător, dar confuz. De la care coadă? A lui sau de la coada la care stai să îl cumperi? E clar că, vrem, nu vrem, ajungem la cap.

Acum, că am lămurit deja o mare parte a zicătorii, haideţi să analizăm şi ultima parte. Se împute sună ea. Ar putea fi capul unui peşte capabil de altă activitate? Să gândească. „Peştele de la cap gândeşte”. Afirmaţia e o tâmpenie, pentru că peştele nu gândeşte, o ştie o lume întreagă, iar dacă am lua de bună aserţiunea, atunci toată zicătoarea s-ar da peste cap pentru că ar putea fi valabil pentru orice alt animal. De exemplu, „tapirul de la cap gândeşte’, ceea ce nu e un fals, dar nu are nicio utilitate. Vorbeşte. „Peştele de la cap vorbeşte”. Să o credeţi voi asta, pentru că un peşte este mai mut decât un radio căruia îi închizi sonorul. Înghesuiţi de rigorile analizei ştiinţifice la care am recurs, nu ne rămâne decât împuţitul. Astfel, „peştele de la cap se împute” capătă un sens şi un mesaj.

Iată cum, dragii mei, o analiză ştiinţifică şi riguroasă, aşa cum a fost cea la care ne-am dedat în rândurile de mai sus, ne confirmă că teoria populară, grefată pe o experienţă seculară, poate conduce la zicători dintre cele mai utile civilizaţiei contemporane aflată în plină dezvoltare.

Să auzim de bine!