Întâmplări cu Nelu ceasornicarul (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După cum vă povesteam în postările precedente, Nelu mi-a fost mulţi ani bun prieten, în pofida diferenţei de vârstă. Şi dacă acum mă încearcă vreun regret legat de el, este acela că am descoperit că micul lui atelier a fost desfiinţat fără ca să mai apucăm să ne lăsăm măcar numerele de telefon.

Atelierul lui era amplasat oarecum chiar în buricul târgului şi era de aşteptat ca şi vadul comercial să fie pe măsură. Mai mult de atât, Nelu era şi reprezentantul unei firme producătoare de ceasuri, calitate în care nu numai că le repara ceasurile, dar încerca să le şi vândă.

Acum, cine este un cititor atent, sper că a observat sintagma încerca să le vândă. Pentru că, dacă reparaţiile mergeau ceas (ca să folosesc o expresie tematică), cu vânzările era o problemă. Nu mare, dar suficientă: oamenii nu prea cumpărau ceasuri de la el. Poate şi asta ar fi fost o problemă cu rezolvare, dar sub ea se ascundea una mai profundă. La nici 100 (una sută) de metri de atelierul lui se afla un mare magazin, magazin în care se vindeau aceleaşi ceasuri ca cele ale lui. Până aici nu era nicio deosebire majoră. Doar aceea că preţurile ceasurilor vândute în marele magazin erau duble faţă de cele vândute la el! De exemplu, dacă la el se vindea un ceas cu 100 lei, la marele magazin, acelaşi ceas, aceeaşi marcă, aceleaşi performanţe, se vindea cu 200 lei. Corolarul acestei diferenţe de preţ era că, dacă Nelu vindea două ceasuri pe săptămână, marele magazin vindea treizeci. Fapt care îi provoca bunului om multe nopţi de nesomn.

Mă aflu în atelierul lui şi stăm la o şuetă. Nelu nu bea şi chiar dacă ar fi băut, nu o făcea în timpul lucrului, ceea ce, la cantitatea de cuvinte pe care o schimbam, producea un efect teribil de uscare a gâtului. Îl anunţ că îl părăsesc pentru câteva momente ca să cumpăr o sticlă de suc şi ţâşnesc pe uşă. Revin cât pot de repede, dar nu suficient de repede ca să nu descopăr că un moş ocupase între timp o parte a spaţiului vital din atelier.

Mă aşez disciplinat lângă uşă, aşteptând ca omul să-şi servească clientul.

- Care e problema? îl întreabă pe moş, văzând că acesta îi pune un ceas pe tejghea.

- Care să fie? răspunde moşul ciufut. Nu mai merge.

Acum, între noi fie vorba, nu cred că cineva a văzut vreodată un ceas mergând, dar mă abţin de la comentarii şi las discuţia să continue.

Nelu ia ceasul, îl desface pe măsuţa de lucru şi începe să-l caute de defecte. Între timp, gândind probabil prin prisma unui om de afaceri, îi spune moşneagului:

- Dar de unde l-aţi cumpărat?

- De ce? ocoleşte moşul un răspuns direct dar, după câteva secunde revine şi precizează: de la marele magazin. Dar de ce? nu renunţă el la întrebări.

- Păi, răspunde Nelu zâmbind pe sub mustaţă (un fel de a zice, pentru că umbla ras zilnic cu perdaf) avem şi noi asemenea ceasuri.

- Şi? nu se lasă moşul cel catâr.

- Păi, la noi, acelaşi ceas costă 100 lei, răspunde cu tâlc afaceristul de Nelu.

- Ei vedeţi! exclamă moşul privindu-ne triumfător, de acolo l-am luat cu 200!

Să auzim de bine!